Drama refugiaţilor, care riscă să-şi piardă viaţa în ambarcaţiuni improvizate, doar-doar vor ajunge pe Tărâmul Făgăduinţei, a provocat multe dezbateri, controverse şi îngrijorare în rândul europenilor.
Poate nu merită să ne oprim aici asupra celor care, în mod cinic, încearcă să politizeze momentul, într-un sens sau în altul. Nici asupra celor care seamănă panică, inoculând teamă că exodul ar fi o bombă cu fitilul deja aprins.
Bomba poate fi dirijată spre Europa şi cu imigranţi, şi fără. Cred că soluţia este să ne luăm măsuri de prevenire, nu să tremurăm de frică.
Există însă factori care, dezinteresat şi cu mijloace disponibile, adesea modeste, se implică direct în aventura acestor disperaţi. Nu puţine ONG-uri s-au pus în mişcare din proprie iniţiativă. Filantropi, precum Bill Gates, pot contribui financiar. Liderii religioşi, aparţinând diferitor culte, contribuie cu influenţa lor morală asupra credincioşilor.
Papa Francisc, arhiepiscopul de Canterbury, liderii Bisericii Ortodoxe din mai multe ţări, inclusiv Patriarhul BOR Daniel, fac apel la solidaritate şi coeziune între oameni.
Nu se aude însă, în acest cor pe mai multe voci, glasul unei importante categorii sociale, care poate nu sesizează ce oportunitate reprezintă forţa de muncă potenţială a migranţilor: întreprinzătorii şi oamenii de afaceri, scrie Project Syndicate, într-un articol pe această temă.
Astfel, în timp ce toţi îşi împart responsabilitatea pentru ajutorarea materială şi morală a refugiaţilor, mediul de afaceri european şi-a ascuns capul în nisip şi tace mâlc.
Pare ciudat desigur că mediul de afaceri, care astăzi este mai puternic decât oricând, nu profită de ocazie ca să conlucreze cu factorii nonguvernamentali, politici sau chiar religioşi şi, din provocările momentului, să-şi creeze oportunităţi.
În abordarea provocărilor generate prin fluxurile masive de refugiaţi se pot ascunde ocazii neaşteptate atât pentru oamenii de afaceri, cât şi pentru migranţi, ba chiar şi pentru însăşi comunitatea socială.
Dacă liderii industriei s-ar fi implicat de la început, canalizând în folosul lor forţa de muncă potenţială a celor care îşi caută salvarea în Europa, poate s-ar fi evitat multe din evenimentele tragice petrecute în timpul exodului peste mare.
Ideea a sintetizat-o scurt preşedintele Federaţiei din Industria Germană (BDI), Ulrich Grillo: „Dacă vom putea integra rapid aceşti refugiaţi în piaţa locurilor de muncă, îi vom ajuta pe ei, dar de asemenea ne vom ajuta pe noi înşine”.
La prima vedere, Germania cu şomajul ei de 6,4%, cel mai scăzut din întreaga UE, nu pare exemplul cel mai potrivit privind absorbţia forţei de muncă. Dar, privind cifrele absolute, problema arată altfel: conform prognozelor, numai în acest an, 40.000 de posturi vor rămâne neocupate. De asemenea, Germania este în aşteptarea a 140.000 tehnicieni, informaticieni şi ingineri, încă neasiguraţi.
Prognozele arată că, la nivelul anului 2020, deficitul de muncitori necalificaţi se va ridica la 1,8 milioane locuri de muncă, iar în anul 2040 va ajunge la 3,9 milioane de locuri.
Specialiştii pun această evoluţie nefavorabilă pe seama scăderii drastice a natalităţii, nu numai în Germania, ci şi în alte ţări europene.
Merită observat că, după cel de Al Doilea Război Mondial, Germania era ţara cu cel mai mare deficit de forţă de muncă din toată Europa şi, totuşi, acolo s-a produs cea mai rapidă refacere a rănilor războiului şi cea mai spectaculoasă explozie industrială de pe continent.
Care pot fi motivele? Desigur a ajutat în mare măsură sprijinul financiar venit de peste ocean, dar nu trebuie să neglijăm nici acoperirea lipsei de forţă de muncă internă cu personal din afară – îndeosebi din fosta Iugoslavie şi Italia.
Acest personal n-a venit în neştire cu bărci improvizate, ci a fost atras prin condiţiile oferite de oamenii de afaceri germani: un venit stabil, calificare şi posibilitatea emancipării.
Şi astăzi o astfel de rezolvare ar ajuta lumea politică, năpădită de valul migranţilor. Toţi ar fi câştigaţi. Politicienii şi-ar vedea oarecum rezolvată confruntarea cu refugiaţii, beneficiand totodată de un antidot în ce priveşte îmbătrânirea populaţiei, industria şi-ar uşura povara şomajului, iar noii sosiţi şi-ar putea perfecţiona pregătirea profesională, asigurâdu-şi existenţa şi pacea.
Pe termen lung, mulţi refugiaţi îşi vor dori să se întoarcă în patrie. Nu-i va împiedica nimeni, dar ei se vor întoarce calificaţi între timp. Vor fi căpătat aptitudinile necesare pentru reconstrucţia economiei şi a societăţii de la ei, de acasă.
Deşi pare o perspectivă îndepărtată, investind în refugiaţii de astăzi, Europa chiar poate contribui la crearea pe termen lung de noi parteneri comerciali, acolo unde astăzi refugiaţii îşi văd viaţa ameninţată şi de unde n-au altă scăpare decât să-şi încerce norocul, îngrămădiţi în bărci nesigure.