Promisiunile lui Donald Trump din campania electorală au început să se dizolve în realitatea dură, multe dintre ele s-au transformat într-un fel sau altul – au fost modificate, moderate, limitate, chiar abandonate sau pur şi simplu împinse într-un viitor îndepărtat.
Zidul de la graniţa cu Mexicul nu va acoperi toată frontiera. Nu se va renunţa la întreg sistemul Obamacare. Nu vor fi deportaţi toţi imigranţii ilegali, cel puţin nu în viitorul apropiat. Nu va fi anulat cu totul acordul nuclear cu Iranul. Hillary Clinton nu va fi trimisă după gratii.
Toate acestea i-au făcut pe mulţi să-l acuze pe Trump de ipocrizie. Pentru binele naţiunii americane, să speram că aşa este, scrie jurnalistul Michael Gerson, într-un editorial publicat de Washington Post.
Ipocrizia a fost întotdeauna un viciu complicat. Este cea mai uşoară şi cea mai frecventă acuzaţie folosită în politică, susţine autorul articolului.
Mulţi dintre noi au o reacţie profundă când aud că un procuror merge la prostituate sau că un judecător ia mită. Însă ar trebui să avem grijă cum definim ipocrizia. Cine nu este ipocrit? Analistul politic britanic David Runciman spune că ipocrizia înseamnă „o consecvenţă pe care cineva nu o poate susţine, o loialitate pe care nu o are, o identitate pe care nu o deţine”.
Poţi afişa o expresie falsă şi o atitudine manierată în faţa unei persoane pe care o dispreţuieşti în secret. Deseori, ipocrizia este prezentă în negocierile politice şi diplomatice, care în general încep cu solicitări vehemente, dar care sunt diminuate pe parcurs, în încercarea de a ajunge la un compromis.
Ipocrizia poate veni sub forma simplului fapt că te-ai răzgândit în lumina unor noi circumstanţe, aşa cum a făcut preşedintele George W. Bush când şi-a încălcat promisiunea de a nu introduce noi taxe.
Într-un fel, ipocrizia este inevitabilă şi necesară. Dacă oamenii ar urma mereu idealuri precum onestitatea, loialitatea şi compasiunea, toate acestea nu ar mai fi idealuri.
Să fii o persoană morală este o luptă în care mulţi eşuează în mod repetat, devenind ipocriţi în fiecare dintre aceste momente. O societate corectă şi paşnică depinde de ipocriţii care refuză să renunţe la idealurile pe care totuşi le trădează uneori, scrie Gerson.
Problema cu ipocrizia politică
Problema cu ipocrizia este când aceasta vine sub o anumită formă politică – folosirea conştientă a unei măşti pentru a păcăli publicul şi a obţine beneficii politice. Mulţi recunosc că acest tip de ipocrizie este în general dăunător pentru democraţie.
Donald Trump susţine că este singurul om cinstit într-o lume plină de falsitate. Însă e cale lungă până la aşa ceva, subliniază editorialistul.
Unii dintre cei mai vehemenţi susţinători ai lui Trump par să îşi însuşească cinismul lui. Declaraţiile despre forţarea mexicanilor să plătească pentru zid au fost „un instrument grozav de campanie”, potrivit politicianului republican Newt Gingrich.
Însă realizatorul TV Rush Limbaugh, un alt susţinător al lui Trump, a spus că nu s-a aşteptat niciodată ca preşedintele ales al SUA chiar să ridice zidul.
Iar în acest caz autorul articolului este de acord cu Gingrich şi Limbaugh. Trump este un caz special, în care ar trebui să se renunţe la criticile obişnuite la adresa ipocriziei politice. De fiecare dată când obiectivele lui Trump sunt modificate pentru a se potrivi mai bine realităţii, chiar şi cei mai aprigi critici ai săi au motive să aplaude.
În mai multe privinţe, sinceritatea intenţiilor actuale ale lui Trump sau cinismul intenţiilor din trecut nu ar trebui să conteze. Dacă Trump, care iniţial a sugerat că îi susţine pe naţionalişti, acum condamnă mişcarea extremistă alt-right din SUA (care are membri neonazişti şi militanţi pentru supremaţia albilor), cu atât mai bine. Dacă Trump, după ce a promis un război comercial cu China, acum se mai gândeşte, este spre binele comun.
Asta înseamnă că americanii ar trebui să se bucure că preşedintele ales a fost doar ipocrit şi nu vrea cu orice preţ să-şi ducă la îndeplinire promisiunile controversate.
Analistul politic recunoaşte că este un lucru ciudat să te bucuri pentru cinism. Însă în această nouă şi ciudată eră politică, „ipocrizia este cea mai bună speranţă a noastră”.