100 de mii de oameni se uită speriați în jurul lor. Pe fața lor se citește nedumerirea: ”ce naiba caut eu aici?” Fețele lor. Ridate, pline de griji, cu niște ochi care nu știu să mintă. Jurnaliștii îi întreabă, le dau târcoale. Oamenii, sărmanii oameni nu prea știu să mintă. De ce au venit? Pe cine susțin? Vor alegeri anticipate? Ce să știe ei? Se încurcă în explicații, coboară privirea. Fug. Oameni de la țară. Așa cum ar trebui să fie. Fără prea multă carte, dar sinceri. Mă uit la ei și îmi văd consătenii, unchii, mătușile, bunicul. Oameni munciți, chinuiți, arși de soare. Au fost mânați ca niște vite la Chișinău. Li s-a plătit 100 de lei. În privirile unora se citește frica. În ochii altora scârba. Unii realizează totuși că au fost aduși pentru melagomania unui om mic.
Mi-e o milă de oamenii aceștia de nu pot să vă descriu. Umiliți de un partid, care s-a făcut preș în fața unui om mic. Umiliți de alții care le strigă de la alt protest că s-au vândut. Citeam pe un blog de hipsteriță snoabă niște acuzații la adresa sărmanilor oameni. Niște sofisme de om superior. Băi, oameni buni, nu e așa. Partidul, omul mic s-au folosit de aceste persoane vulnerabile ca de niște obiecte. Ca Stalin, ca Ceaușescu, omul mic i-a mânat în Chișinău pentru a susține un discurs penibil. Culmea penibilului – printre ”susținători” erau niște oameni care păreau să aibă dizabilități. Este josnic să te folosești de condiția lor…
L-am văzut pe omul mic. L-au văzut și cei aduși cu forța în fața Teatrului de Operă și Balet. A stat atât de mult ascuns, încât atunci când a apărut brusc în fața oamenilor, ne-am speriat. Dar când a început să vorbească ne-am dezmeticit. Este un om mic la trup și la suflet. Să vii înconjurat de bodyguarzi în fața ”susținătorilor” tăi pe care i-ai adus cu forța înseamnă multe. În primul rând că te temi. Nu, nouă nu trebuie să ne fie frică de omul mic. El ne-a umilit. Ne-a adus ca vitele în microbuze din toate raioanele țării. Ne-a amenințat că ne dă afară de la serviciu. Dar când l-am văzut acolo, pe scări, nu ne-a mai fost frică. Lui îi era frică de noi. Altfel de ce să fi fost atât de speriat încât să se blindeze cu bodyguarzi? Câțiva strigă anemic ”Plahotniuc, Plahotniuc”. Dar situația este penibilă. În aer se simte un ”Jos Plahotniuc”. Cine să-l strige? Oamenii umilți aduși ca niște animale de la țară de niște politicieni fără simțul penibilului, care nu au nimic uman în ei? Îl văd pe Ceaușescu la ultimul său discurs. Ceaușescu a luat elicopterul și dus a fost. Plahotniuceaușescu a plecat ca elicopterul. Și din nou înconjurat de bodyguarzi. Sfârșitul este aproape.
Vitalie Cojocari