Criza în care au intrat relaţiile dintre Rusia şi Turcia după ce aceasta din urmă a doborât un avion rusesc ce îi pătrunsese în spaţiul aerian se adânceşte pe zi ce trece. Fiecare din cele două ţări a devenit blocată în propria poziţie politică, pe care nu o mai poate abandona. Nici preşedintele turc Recep Tayyp Erdogan şi nici preşedintele rus Vladimir Putin nu mai pot şi nu mai vor să dea înapoi.
Pentru ambii lideri, orice concesie făcută în acest moment ar fi un semn de slăbiciune, scrie Richard Giragosian, director fondator al Regional Studies Centre, un think tank independent din Eerevan, Armenia, pentru Al Jazeera.
Mai mult, orice compromis pare inacceptabil din punct de vedere personal şi de nesusţinut din punct de vedere politic. Pentru ambii şefi de stat, este imperativ să păstreze aparenţele şi să menţină imaginea de hotărâre.
Această poziţionare relevă, potrivit expertului, similarităţile dintre cei doi lideri. Pentru Erdogan, imaginea îndelung lucrată de lider puternic şi neabătut se bazează pe tendinţa de a se baza pe decizii luate impulsiv. Din această perspectivă, orice concesie sau compromis în această criză ar fi o bătaie în retragere inacceptabilă.
În acelaşi fel şi Putin este ostatic al propriei imagini, aceea de lider autoritar care exploatează crizele şi conflictele. Pentru Putin, în special în contextul confruntării cu Occidentul, mizele sunt şi mai mari, întrucât are nevoie să-şi cultive aura de putere.
Dincolo de ramificaţiile internaţionale ale crizei dintre Turcia şi Rusia, este însă contextul politic intern, principalul catalizator al discordiei. Ambii lideri se gândesc în primul rând la publicul intern. În Turcia, tendinţa către o conducere tot mai autoritară şi lipsa de tolerare a criticilor şi disidenţei interne au dus la un grad ridicat de polarizare. În ceea ce priveşte Rusia, tendinţa către guvernare autoritară este încă şi mai evidentă.
Combinaţia de politică populistă, autoritară şi bazată pe farmecul personal este o fundaţie excelentă, de mulţi ani, pentru fiecare din cei doi lideri. Pentru baza de susţinători ai lui Erdogan, aceasta a fost formula câştigătoare, în vreme ce în cazul lui Putin s-a dovedit un mixt şi mai eficient, ce exploatează dependenţa ruşilor de lideri puternici.
Cu toate acestea, această sursă de forţă politică poate deveni o ameninţare la fel de mare, scrie expertul. În primul rând, faptul că ambii lideri se bazează atât de mult pe puterea personală poate fi vulnerabil la orice calcul greşit, ce poate duce la căderea liderului respectiv. Al doilea risc inerent este că atunci când aşteptările populare devin periculos de ridicate şi fiecare criză nouă necesită tot mai multă forţă şi determinare. Acest din urmă risc este cu atât mai periculos în situaţia prezentă, când Erdogan şi Putin se înfruntă cu un nou rival – celălalt.
Erdogan s-a simţit confortabil în a provoca agresiv SUA şi Europa şi s-a obişnuit să obţină ce doreşte. Putin a adoptat şi el o atitudine similară, profitând de confruntări şi conflicte şi utilizând, deseori, o „nesăbuinţă calculată” pentru a-şi atinge scopurile. De această dată însă, aceşti lideri atât de asemănători între ei, se ciocnesc unul de altul, într-o confruntare care nu poate fi câştigată de niciunul.
Cei doi şefi de stat sunt prea similari şi folosesc tactici prea asemănătoare pentru ca unul dintre ei să aibă un avantaj faţă de celalalt. În pofida similarităţilor personale şi politice însă, există o diferenţă care poate sugera că partea turcă va ceda prima, scrie sursa citată.
Mai precis, Turcia are un sistem instituţional mai profund şi mai durabil. Spre deosebire de Putin în Rusia, unde instituţiile sunt mult mai slabe şi subordonate preşedintelui, Erdogan nu a reuşit niciodată să controleze pe deplin puterea instituţiilor turce.
Sistemul de justiţie din Turcia, clasa de mijloc şi chiar şi forţele armate nu au sucombat pe deplin. Şi în pofida polarizării tot mai accentuate a ţării, şi presei tot mai subjugate, legitimitatea instituţională a instituţiilor turce rămâne mai rezistentă decât farmecul populist al oricărui individ.