Doi economişti de marcă din cadrul unor organizaţii internaţionale, Jean-Paul Fitoussi şi Khalid Malik, privesc cu îngrijorare la valul de nemulţumire populară care a alimentat Brexit-ul şi care ameninţă acum să se reverse pe întregul continent.
Liderii aflaţi la cârma proiectului european par să fi uitat scopul principal al acestuia: asigurarea bunăstării pentru toţi cetăţenii europeni, remarcă cei doi într-un editorial din Project Syndicate.
O povară grea
În 1990, raportul comitetului ONU pentru Dezvoltarea Resurselor Umane statua: „Oamenii sunt cea mai importantă bogăţie a unei naţiuni”. De atunci şi până în prezent, raportorii ONU au insistat asupra impactului pozitiv pe care politicile publice care promovează ideea bunăstării populaţiei îl au asupra economiilor şi societăţilor.
O egalitate socială reală este reprezentată nu de un sistem care îi pune pe toţi pe picior de egalitate, ci de un stat care direcţionează cea mai mare parte din ajutoare către cei care au cu adevărat nevoie de ele, luând în considerare şi handicapul existent între punctele de pornire în viaţă ale indivizilor sau ale unor grupuri sociale distincte.
Oricum, această perspectivă pare a fi scăpat atenţiei actualilor lideri politici care stabilesc destinele Uniunii Europene, echilibrarea bugetelor şi austeritatea impusă în sectoare precum sănătate, educaţie sau dezvoltarea infrastructurii fiind printre măsurile cel mai adesea propuse de economiştii din UE.
Pentru aceştia, prudenţa fiscală de astăzi ar trebui să asigure o creştere economică în viitorul apropiat.
Însă, mixul dintre austeritatea fiscală şi reformele structurale promovate în cadrul UE pare să atârne doar pe umerii celor săraci şi din clasa de mijloc, slăbind legăturile plasei de siguranţă socială şi legislaţia care protejează drepturile angajaţilor.
Împărţeală nedreaptă
Alte câteva probleme se adaugă în subsidiar acestei chestiuni spinoase întâlnite în societatea europeană.
În primul rând, politica actuală nu se dovedeşte în măsură să ajute creşterea veniturilor pentru majoritatea populaţiei.
O analiză facută de Tony Atkinson, economist al Universităţii Oxford, pe evoluţia economiei Marii Britanii de la sfârşitul secolului XX a demonstrat că în plina creştere economică, în deceniul al 9-lea, gradul de inegalitate din Regatul Unit s-a accentuat, în vreme ce perioada mai puţin performantă a anilor ’90 a marcat o uşoara echilibrare a diferenţelor înregistrate în societatea britanică.
Chestiunea ridică o altă problemă spinoasă, cea a beneficiarilor care culeg fructele perioadelor de creştere economică, reprezentaţi, de obicei, de o minoritate redusă.
Chestiunea da naştere unei alte dileme: cea a importanţei indicatorilor economici abstracţi în raport cu indivizii din societate.
Folosirea PIB ca un etalon absolut al evoluţiei unei economii face ca mulţi factori ce contribuie la bunăstarea umană să fie ignoraţi, iar cheltuielile pe asigurarea nevoilor fundamentale să fie văzute drept costuri şi nu investiţii esenţiale.
Schimbarea acestei optici i-ar putea forţa pe politicieni să găsească un mod de a maximiza randamentul acestora.
Un bun exemplu l-ar constitui legea reconversiei profesionale a soldaţilor americani de după Al Doilea Război Mondial, când cursurile gratuite puse la dispoziţia acestora au ajutat economia americană să se bazeze pe o forţă de muncă mai bine educată, asigurând şi o creştere substanţială a veniturilor pentru angajaţii din SUA.
O viziune păguboasă
Cea de-a treia problemă întâlnită în mediul european este cea a asigurării locurilor de muncă, un alt obiectiv pe care actualii lideri din UE par să îl ignore.
O reîntoarcere la politica anilor ’50-’60 privind asigurarea locurilor de muncă pentru majoritatea cetăţenilor ar stabiliza sistemul de asigurări sociale din statele europene şi ar contribui la creştere ecnomică din regiune.
O demonstrează din plin şi modelul economiilor din Nord, unde rata ridicată a numărului de angajaţi consolidează veniturile fiscale ale statelor respective şi asigură menţinerea unui ciclu stabil de investiţii în programe sociale.
În restul continentului însă, politica de austeritate fiscală menţine un cerc vicios, cu efecte deosebite în creşterea ratei şomajului în rândul tinerilor. Riscul real este cel al apariţie unei generaţii slab pregătite în a susţine ritmul de creştere economică.
Pentru adepţii keynesismului, citatul dat în 1937 de părintele acestui curent pare să demonstreze şi cât de păguboasă este actuala viziune a liderilor din UE.
„Perioada de boom, nu cea de criză, este momentul în care ar trebui aplicată austeritatea”, afirmă John Maynard Keynes.
O a patra problemă o reprezintă politica fiscală din UE, care se dovedeşte a defavoriza creativitatea şi inovarea, acestea având nevoie nu doar de un cadru legislativ propice dezvoltării, ci şi de un sistem educaţional performant şi o infrastructură bine pusă la punct.
Un bun mijloc de a încuraja creativitatea este cel de a elimina piedicile din calea antreprenorilor, dar sectorul tech European mai are nevoie şi de o infrastructură performantă, lucru care presupune investiţii suplimentare din partea guvernelor.
Pe scurt, politicienii din Europa vor trebui să-şi ajusteze viziunea, în special cea din domeniul fiscal, pentru a da întâietate cetăţenilor.
Guvernele care îşi fac un scop din a maximiza gradul de bunăstare al cetăţenilor nu doar că încurajează o creştere economică la nivel ridicat, dar stabilesc şi un set de politici publice sănătoase.