Scriitorul și traducătorul Emilian Galaicu-Păun spune că scrutinul din 30 noiembrie oferă speranțe ca „mintea moldoveanului cea din urnă să aibă ultimul cuvânt, şi nu mintea moldoveanului cea de pe urmă”.
Cunoscutul prozator, eseist și ziarist din Republica Moldova a votat pentru prima dată pe vremea URSS, atunci când, la secţia de votare se deschisese un bufet unde se vindeau şi tartine cu icre roşii. Deși a mers la vot, Emilian Galaicu-Păun recunoaște că nu ține minte să fi ales atunci, pentru că alegerile constituiau o pură formalitate.
„Votul înseamnă să ţi se facă auzită vocea, fie şi într-un cor mai mult sau mai puţin cacofonic, de preferat totuşi unui cor ce intonează, pe aceeaşi notă triumfalistă, doar marşuri și cântece de paradă. Prima oară am votat prin 1983 – era pe vremea URSS, la secţia de votare se deschisese un bufet unde, pe lângă alte bunătăţuri, se vindeau şi tartine cu icre roşii! Nu ţin minte să fi ales atunci – cum totul era stabilit din timp, iar alegerile constituiau o pură formalitate.
Abia peste câţiva ani, prin 1988-1989, pe când eram doctorant la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova, am ştiut că votul meu contează. În circumscripţia în care se afla căminul nostru concurau doi candidaţi, unul susţinut de PCUS şi altul… un oarecare Boris Elţin, deja având aură de reformator. Ei bine, până şi studenţii care nu se trezeu din beţie cu săptămânile au mers să voteze – cu Elţin, se-nţelege! (Prea mare era miza ca s-o ratezi din cauza unei banale mahmureli.) Atunci a câştigat, cu brio, Boris Elţin – iar acţiunile sale ulteriore, culminând cu rezistenţa deschisă din 19-21 august 1991, m-au făcut să mă simt mândru de alegerea mea de-atunci”.
Emilian Galaicu, autorul a numeroase cărți, articole și eseuri, este de părere că un vot într-o țară care se vrea democrată, cum ar fi Republica Moldova, are o valoare inestimabilă, iar formațiunile politice vor să-l obțină cu orice preț.
„Dacă votul nu ar valora, credeţi că partidele sau formaţiunile noastre politice s-ar fi dat peste cap să-l obţină, cu orice preţ? De fapt, noi trăim din ce în ce mai mult într-o lume a valorilor simbolice, şi la fel cum publicitatea constituie cureaua de transmisie a economiei, campania electorală este banda lui Moebus (cu două feţe, trecând una-n alta) a vieţii sociale. Totul e să ştii a face deosebirea dintre faţadă, acele “sate Potiomkiniene” pe care le înşiră, de la nordul la sudul Basarabiei şi de la Bruxelles la Moscova afişele electorale, şi realitatea de la faţa locului”.
Poetul care a obținut Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul „Cel bătut îl duce pe Cel nebătut”, Dacia, 1994, iar, ulterior, în urma unui concurs naţional, a fost desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România, consideră că în cei 23 de ani de independență Republica Moldova ar fi putut schimba destinul ţării.
„De-a lungul celor 23 de ani de statalitate, aşa imperfectă cum este, am trecut prin mai multe momente decisive, când votul ar fi putut schimba destinul ţării: în 1996, dacă ieşea preşedinte Mircea Snegur nu cred că se ajungea, peste doar câţiva ani, la impunerea PCRM drept prima forţă politică. Snegur o putea face doar din primul tur, dar nu te pui cu ambiţiile unor candidaţi-democraţi care au luat, fiecare, între 1% şi 4%, ceea ce a fost suficient să-i asigure victoria lui Petru Lucinschi în turul doi.
La fel, în 2009, mai exact în 2010, după un referendum ratat, votul a arătat limpede direcţia pe care cetăţenii moldoveni ar fi dorit s-o urmeze. Din nefericire, clasa politică nu a fost la înălţimea aşteptărilor, de unde şi decepţiile ce s-au ţinut lanţ. Din fericire, au existat şi câteva victorii certe, dintre care Acordul de Asociere cu UE mi se pare, de departe, cel mai important atu al actualei guvernări. Anume în vederea continuităţii acestei politici de integrare în structurile UE votul din 30 decembrie curent mi se pare decisiv. Să luăm exemplu de la fraţii noştri de peste Prut, care au ştiut să tranşeze pe 16 noiembrie alegerea lui Klaus Iohannis, în ciuda tuturor sondajelor care-l dădeau învingător pe Victor Ponta, este o dovadă în plus că SE POATE!”
Pentru îndrăgitul poet, care a făcut studii de doctorat la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova, Uniunea Vamală constituie un fel de Comunism de altă dată, iar Uniunea Europeană – un termen ce ar trebui să le dea de gândit dodonilor și usaţilor autohtoni.
„Am trăit 27 de ani în URSS, dacă nu cumva URSS-a Mare s-a lăţit, peste biata noastră ţărişoară în toţi aceşti 23 de ani de independenţă, prin sutele de mii de homo sovieticus care au acţionat mereu după principiul: „Înainte, că-nainte era mai bine!” Știu aşadar să recunosc de la o poştă minciuna instituţionalizată.
Ei bine, Uniunea Vamală constituie o ficţiune geopolitică, un fel de Comunism de altă dată, doar că lipsindu-i cu desăvârşire aura romantică. Pe de-altă parte, Uniunea Europeană este o structură funcţională, în ciuda tuturor greutăţilor, iar faptul că până şi state tradiţional aliate Moscovei, cum ar fi bunăoară Serbia, tind acum să se integreze în UE ar trebui să le dea de gândit dodonilor și usaţilor autohtoni. În ultimă instanţă, este vorba de două modele civilizaţionale – autocrat-asiatic versus democratic-european”.
În viziunea scriitorului, oricâte „operaţii estetice” ar fi suportat liderii politici, rareori s-a văzut câte-o faţă umană în politica moldovenească, care ar reabilita imaginea politicului.
„Într-o primă fază, partidele noastre „coborau”, prin reprezentanţii lor de seamă, fie din PCUS, fie din mişcările populare stradale în care, după cum s-a văzut mai târziu, erau infiltraţi suficienţi provocatori – cazul Iurie Roşca rămâne unul notoriu. În anii 2000, partidele au devenit SRL-uri, or, fuziunea businessului cu politicul a dat naştere unor monştri: oricâte „operaţii estetice” ar fi suportat liderii acestora, rareori s-a văzut câte-o faţă umană. Deocamdată, societatea civilă nu a dat nici o figură cu pondere, şi atunci cetăţenii au pornirea firească de a-şi investi încrederea în politicieni ce nu par să vină din mediul de afaceri, gen Iurie Leanca, diplomat de profesie. Moldovenii au o memorie scurtă, atâtor politicieni li s-a trecut cu vederea inconsecvenţa, alegându-i tot pe ei, încât doar o clasă politică din a treia generaţie – venind din societatea civilă – cred că ar putea reabilita imaginea politicului. Deocamdată însă, il faut faire avec (vorba franţujilor)…”
Emilian Galaicu-Păun va ieși la vot pe 30 noiembrie pentru că acest scrutin oferă speranțe ca mintea moldoveanului cea din urnă să aibă ultimul cuvânt.
„Fiindcă abia atunci când ai votat, ai dreptul moral să le ceri oamenilor politici socoteală – oricât de imperfect ar fi actualmente mecanismul de control al societăţii.
Cozile la care au stat moldovenii pe 16 noiembrie la Ambasada României din Chişinău și alte sectii de votare din Repubblica Moldova sunt un semn cert că civismul are, iată, un cuvânt greu de spus (iar faptul că cca 80% din moldoveni l-au votat pe Klaus Iohannis îmi dă oarece speranţe în privinţa scrutinului din 30 noiembrie). Pentru ce? – simplu, pentru ca mintea moldoveanului cea din urnă să aibă ultimul cuvânt, şi nu mintea moldoveanului cea de pe urmă! Căci, de bună seamă, de ce să tot aleagă urma, câd o poate face capul – cu fruntea sus?!”