Pe 26 aprilie 1986 s-a produs dezastrul de la Cernobîl, Ucraina, cea mai mare catastrofă nucleară din istorie. Explozia reactorului 4 de la Centrala Nucleară de la Cernobîl, ale cărui efecte pot fi echivalate cu cele care ar fi fost produse de explozia a circa 500 de bombe nucleare de mărimea celor de la Hiroshima şi Nagasaki, a produs moartea a cel puţin 60.000 de oameni, pe loc sau în timp, estimându-se că alte două până la cinci milioane de persoane au avut de pătimit şi continuă, încă, să sufere de pe urma radiaţiilor.
Pericolul a fost semnalat mult înainte de catastrofă
La 21 februarie 1979, fostul şef al vestitului KGB, Iuri Andropov, semnala, într-un raport confidenţial, pericolul pentru siguranţa în exploatare, identificând atât nerespectarea proiectului dar şi abateri de la tehnologia de construcţie şi asamblare, mai ales pentru unitatea 2 a reactorului, precum şi, decurgând de aici, pericole majore pentru populaţie, notează radioromaniacultural.ro
Observaţiile au fost ignorate, tot ceea ce conta fiind împlinirea proiectelor, eventual înainte de termen şi inaugurarea fastuoasă a acestora.
La şapte ani distanţă de la observaţiile lui Andropov, pe 26 aprilie 1986, la ora 1 23 de minute şi 44 de secunde din noapte, în momentul în care se realiza un test de securitate în cadrul reactorului nr. 4 al Centralei Electrice Nucleare V. I. Lenin de lângă Cernobîl, care presupunea să se verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situaţii de urgenţă şi după ce sistemele de siguranţă au fost închise în mod deliberat, se produce o explozie catastrofală, cauzată de o multiplicare a nivelului energiei şi a temperaturii.
Astfel, reactorul a fost de necontrolat, scutul superior al clădirii în care se afla reactorul – în fapt un „sarcofag protector de peste 1.000 de tone -, a fost pulverizat, temperaturile combustibilului, de peste 2.000°C, ducând la topirea acestuia, declanşând fisiunea radioactivă, care a dus la eliberarea produsului topirii miezului reactorului în atmosferă.
Jerfe umane fără precedent
Se apreciază că 30 de oameni au murit pe loc, iar în următoarele zile reactorul a continuat să ardă, eliberând doze imense de gaze şi radiaţii în atmosferă.
În urma estimărilor, s-a ajuns la concluzia că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cea de cesiu şi de iod şi 5% din restul elementelor radioactive din reactor au fost aruncate în atmosferă, iar restul gazelor cu densitate mai scăzută s-a constituit într-un nor radioactiv care s-a deplasat după direcţia vântului.
În acea noapte, până dimineaţa, norul radioactiv a fost deplasat circa 1000 de km, ajungând deasupra Rusiei, Biolorusiei şi a Mării Baltice, iar la 28 aprilie depăşiri masive ale cotelor admisibile de radiaţii au fost înregistrate tocmai lângă una dintre centralele atomoelectrice din Forasmuch, din estul Suediei, în alte state ale Europei şi chiar în zone de pe coasta estică a Americii de Nord.
Norul radioactiv a afectat şi România, în noaptea de 1 mai staţiile care se ocupau cu măsurarea radioactivităţii înregistrând valori depăşite ale radioactivităţii în anumite zone din ţară, cel mai ridicat grad de poluare fiind atins în Iaşi, Suceava, Târgu-Mureş, Galaţi şi Tulcea.
Se estimează că, la momentul exploziei, în regiunea afectată de norul radioactiv, întinsă pe circa 140.000 de km pătraţi, locuiau 7 milioane de persoane, din care 3 milioane erau copii.
Însuşi Mihail Gorbaciov se pare că a fost dezinformat iniţial cu privire la amploarea catastrofei, ca să nu mai vorbim de secretomania care trebuia să domine în comunicarea către populaţie.
Se estimează că în zilele ce au urmat catastrofei au fost evacuaţi circa 336 de mii de locuitori de pe o rază de câteva zeci de kilometri din jurul centralei.
„Armata de sacrificu”, trimisă să lupte cu radiația
Una din principalele măsuri luate de sovietici a fost detaşarea în zonă a unei „armate de sacrifciu”, formată din circa 600 de mii civili, soldaţi şi pompieri, care să lichideze incendiul şi să încerce să limiteze efectele radioactive, oameni care au fost condamnaţi însă la expunerea la efecte radioactiove uriaşe, cu consecinţe catastrofale pentru sănătatea lor.
Piloţii de elicoptere au primit misiunea de a arunca asupra reactorului tone de plumb, nisip, argilă, precum şi alte materiale, având ca scop stingerea incendiului, în subteran, minerii au primit misiunea de a săpa un tunel de 150 de metri şi o cameră de 30 pe 30 de metri, pentru o instalaţie de răcire, exact sub reactorul incandescent, iar pe acoperişul reactorului, soldaţi cu lopeţi aruncau bucăţile de grafit fumegând înapoi în nucleu.
La 6 mai incendiul avea să se afle sub control, moment în care a început construcţia unui sarcofag din beton şi oţel, pentru a crea o incintă etanşă care să împiedice răspândirea în atmosferă a produselor din reactorul distrus.
După circa 6 luni de muncă, construcţia sarcofagului a fost încheiată, iar costul final al operaţiunilor din această perioadă ajunsese la colosala sumă de 18 miliarde de ruble.