Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.
Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.
Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.
Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.
Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.
Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.
Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.
„Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.
Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.
Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.
Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.
Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.
Compania celor doi era genul de afacere care sugea de la doi sâni în acelaşi timp. O parte se ocupa cu campanii, ajutând să fie alese generaţii de republicani, iar cealaltă făcea lobby în numele clienţilor lor corporatişti asupra oficialilor pe care i-au ajutat să câştige alegeri. De-a lungul anilor au câştigat mai mulţi binefăcători, printre care imperiul News Corp. al lui Rupert Murdoch.
Un alt client venit în primii ani a fost Donald J. Trump. Trump a vrut ajutor pentru a-i bloca pe posibilii rivali ai afacerilor sale cu cazinouri din Atlantic City. Trump se temea în special de ascensiunea jocurilor de noroc ale indienilor nativi. Aşa cum o demonstrează campania electorală din 2016, Trump nu-şi tratează cu blândeţe concurenţa.
Black, Manafort and Stone a ieşit cu adevărat în evidenţă cu o afacere cu Departamentul pentru Locuinţe şi Dezvoltare Urbană. Firma a angajat oameni rodaţi la această agenţie şi s-a folosit de legăturile lor pentru a câştiga „fonduri de reabilitare“ de 43 de milioane de dolari pentru renovarea unui proiect imobiliar din New Jersey. Oficialii locali nu au cerut garanţii, considerând că acele clădiri nu mai pot fi reparate. Banii au venit totuşi de la departament, iar dezvoltatorii au plătit firmei lui Manafort comisioane de 326.000 de dolari. Ulterior, Manafort a cumpărat o participaţie de 20% la proiect. Doi ani mai târziu, chiriile s-au dublat fără să existe niciun semn că se îmbunătăţesc condiţiile. A fost o schemă atât de neruşinată încât congresmenii s-au înghesuit să facă din ea un spectacol. „Îi poţi spune trafic de influenţă. Eu îi spun lobby. Este o problemă de definiţie“, mărturisea mai târziu Manafort.
Scandalul de la Departamentul pentru Locuinţe s-a dovedit mană cerească pentru firmă. Un consilier al lui Mobutu Sese Seko i-a povestit jurnalistului Art Levine că „aceasta dovedeşte cât de importanţi sunt!“. Manafort l-a momit pe dictatorul african să-i angajeze firma. Mulţi dintre dictatorii lumii au devenit în cele din urmă clienţii săi. „Spune numele unui dictator şi Black, Manafort va spune un număr de cont“, scria Levine (lucrarea sa conţine un clasament în funcţie de etică al lobby-iştilor de la Washington: Black, Manafort este pe ultimul loc). Lista cu clienţi îl include pe dictatorul Ferdinand Marcos din Filipine, cu un contract anual de 900.000 de dolari, şi despoţi din Republica Dominicană, Nigeria, Kenia, Guineea Ecuatorială şi Somalia. Când Centrul pentru Integritate Publică a publicat detalii despre activităţile companiei, şi-a numit analiza „Lobby-ul călăilor“.
Manafort a făcut lobby în Congres şi a obţinut ajutoare financiare care au intrat în cuferele clienţilor săi. Poate da sfaturi inclusiv pentru „calmarea“ opozanţilor locali. Manafort a înţeles că minţile dictatorilor nu sunt prea diferite de cele ale clienţilor corporatişti. Potrivit unei propuneri dezgropate printr-o investigaţie a Congresului, firma s-a lăudat cu „relaţii personale“ cu oficiali din administraţie şi a promis că „actualizează canalele din curtea din spate“ a guvernului SUA.
Lauda are temei. Într-o zi de vineri din anul 1985, Christopher Lehman a renunţat la jobul său de la Consiliul Naţional de Securitate. În lunea următoare, zbura alături de Manafort, noul său şef, în Angola pentru a trata cu luptătorul de gherilă pregătit în China Jonas Savimbi. Acesta avea nevoie de ajutorul SUA pentru revolta condusă de el contra guvernului marxist al Angolei. Savimbi a părăsit pentru scurt timp o bătălie cu forţele de asalt cubaneze pentru a semna un contract de 600.000 de dolari.
Banii i-au adus lui Savimbi reputaţie. În pofida trecutului maoist al clientului său, Manafort l-a reinventat pe acesta ca luptător pentru libertate. Ştia toate trucurile pentru manipularea opoziţiei de dreapta. Savimbi a fost trimis la un seminar la American Enterprise Institute, găzduit de un anticomunist înverşunat, la o recepţie organizată de Heritage Foundation şi la un eveniment al Freedom House (Savimbi, un om care a recrutat soldaţi, şi-a ars inamicii şi a plantat mine antipersonal, a fost descris acolo ca fiind lingvist, filosof, poet, politician, războinic… unul din puţinii eroi autentici ai vremurilor noastre).
Campania lui Manafort a făcut minuni. Lobby-ul său a convins Congresul să-i trimită lui Savimbi ajutoare mascate de sute de milioane de dolari, despre care specialiştii spun că n-au făcut decât să prelungească războiul după ce URSS şi-a retras sprijinul. „Şi ce dacă războiul a mai durat doi ani, luând alte mii de vieţi. Şi ce dacă! Ceea ce contează pentru un lobby-ist de la Washington este capacitatea de a aduce o victorie tangibilă şi de a urca şi mai sus imaginea clientului său“, scrie Levine.
Afacerile cu război ale lui Manafort nu se rezumă doar la Angola. Un bun prieten şi client al său este Abdul Rahman al-Assir, un dealer de arme libanez. Manafort l-a dus pe Assir la inaugurarea lui George H.W. Bush din 1989. Assir i-a împrumutat cândva lui Manafort 250.000 de dolari, după cum scrie Washington Post.
Dintre toţi dictatorii, cel mai mare trofeu pentru Manafort s-ar putea să fie Ianukovici, din Ucraina. Totul a început în 2005, când oligarhul Rinat Ahmetov l-a chemat pe Manafort la Kiev. Omul de afaceri ucrainean venea din Doneţk, regiune din estul ţării cu industrie grea orientată spre Rusia, şi avea motive serioase de panică. Cea mai mare speranţă politică pentru regiunea sa şi pentru interesele sale de afaceri era un politician grosolan, Victor Ianukovici. În adolescenţă, Ianukovici a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru tâlhărie şi violenţă. După eliberare, a fost din nou arestat pentru violenţe. Niciuna dintre aceste „greşeli ale tinereţii“ nu i-a încetinit ascensiunea pe scara politică. În 2002 a fost pentru o perioadă scurtă de timp premier într-un guvern bolnav, prorus, mânjit de scandaluri de corupţie.
Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.
În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.
Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.
„Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981.
Când Ahmetov l-a chemat pe Manafort, în 2005, candidatul său suferise o înfrângere zdrobitoare. Ianukovici candidase pentru preşedinţia Ucrainei, o campanie care a implicat fraudă masivă şi o posibilă otrăvire a unui opozant. Încercarea s-a brutală s-a sfârşit cu un protest masiv contra lui. Protestele, cunoscute ca „Revoluţia Portocalie“, au reprezentat o doză de speranţă că Ucraina se poate desprinde de trecut şi poate deveni o democraţie europeană. Revoluţia ar fi distrus cariera lui Ianukovici. Ucraineanul părea un caz fără speranţă. „Un golan cleptocrat, un porc care nu accepta să fie machiat“, aşa îl descrie un consultant american care a lucrat în Ucraina.
Însă Manafort a văzut speranţă, dar şi un cec gras. În pofida stilului sovietic al lui Ianukovici, Manafort a găsit în ucrainean un lut politic bun, care poate fi modelat. „A văzut talent necizelat acolo unde alţii n-au văzut nimic şi l-a modelat într-un mod genial“, a afirmat un fost oficial al Departamentului de Stat. Manafort a început prin a-i da lui Ianukovici o nouă imagine: costume bine croite, cămăşi şi cravate asortate şi o tunsoare care-i îmblânzeşte figura.
Manafort l-a învăţat cum să salute mulţimea, să nu vorbească fără să se pregătească înainte, cum să imite empatia atunci când ascultă poveştile alegătorilor – aşa cum fac republicanii.
Cu ajutorul unei echipe de cercetare a pieţei aduse de el la Kiev, Manafort a aflat că speranţa Revoluţiei Portocalii s-a tranformat în frustrare din cauza incompetenţei guvernului.
Aşa că Manafort i-a croit o nouă imagine lui Ianukovici – o nuanţă, nu neapărat plăcută, dar persistentă, de om întreprinzător, un antidot pentru revoluţionarii portocalii lipsiţi de noroc. Oamenii credeau că atunci când Ianukovici a fost premier, a existat o oarecare ordine. „Pe firul acesta au mers“, explică Brian Mefford, un consultant din Ucraina.
În acelaşi timp, Manafort a înţeles cum să accentueze şi să exploateze diviziunile din electoratul ucrainean. S-a ocupat de strategia lui Reagan din sudul Statelor Unite; a înţeles puterea polarizării culturale. Sondajele sale au arătat că Ianukovici şi-ar fi putut consolida baza electorală exploatând frustrările care ardeau mocnit.
Deşi erau puţine dovezi că statul îi discrimina pe vorbitorii de limbă rusă, el şi-a încurajat candidatul să insiste pe abuzuri imaginare. L-a îndemnat, de asemenea, să vorbească furios contra NATO, ceea ce acesta a şi făcut, condamnând operaţiunile comune ale alianţei nord-atlantice cu armata ucraineană din Crimeea.
Când ambasadorul american William Taylor a venit la Kiev în 2006, l-a convocat pe Manafort la el în birou. Manafort ar fi trebuit să devină o legătură a birourilor ambasadorilor americani cu Ucraina, canalul principal de acces al guvernului SUA la Ianukovici şi la tabăra prorusă. După cum a spus Taylor unui grup de activişti americani pentru democraţie, el i-a cerut lui Manafort să domolească criticile lui Ianukovici la adresa manevrelor NATO. Manafort a răspuns sec că nu-i poate cerea aceasta lui Ianukovici. Dădea prea bine în sondaje.
Manafort nu a fost singurul american de pe orbita lui Ianukovici. Tad Devine, consultantul lui Bernie Sanders, s-a dus să lucreze pentru ucrainean în 2009. Ucrainenii au cheltuit masiv în Washington, angajând o mică armată de lobby‑işti republicani – printre aceştia sunt foştii congresmeni Vin Weber şi Billy Tauzin – pentru a-l face mai popular pe Ianukovici la Washington şi în cele din urmă pentru stoparea ajutorului dat de SUA democraţiei ucrainene. Cu timpul, Manafort a devenit cel mai puternic consilier politic al lui Ianukovici.
Promovându-i pe duşmanii Revoluţiei Portocalii, Manafort submina politica externă americană. Senatorul John McCain ar fi putut împiedica aceasta. În 2005, politicianul a primit un telefon de la un reprezentant al Consiliului Naţional de Securitate. Avem o problemă, i-a spus acesta. Omul care a regizat campania prezidenţială a lui McCain este partenerul lui Manafort, lobby‑istul Rick Davis. Administraţia avea nevoie de ajutorul senatorului pentru inversarea muncii lui Manafort şi a lui Davis din Ucraina, spun doi consilieri ai lui McCain.
Telefonul a venit după ce Manafort şi Davis îl atrăseseră deja pe McCain în escapadele lor din est. Nu era vorba doar de Ucraina. În acel an, lobby‑iştii au fost consultanţii forţelor proindependenţă din Muntenegru, care luptau pentru despărţirea de Serbia. Acesta pare un scop nobil, suficient de nobil pentru ca McCain să descrie independenţa Muntenegrului „cel mai măreţ proiect de democraţie din Europa de după Războiul Rece“.
Pe de altă parte, o analiză a The Nation arată că acea campanie pentru Muntenegru nu era tocmai ce spunea McCain. Iniţiativa pentru independenţa era promovată de un oligarh rus fantastic de bogat cu numele Oleg Deripaska. Deripaska avea motive serioase să promoveze independenţă. Tocmai achiziţionase industria de aluminiu a Muntenegrului şi intenţiona să cumpere bucăţi mai mari din economia locală. Însă el făcea şi jocurile lui Vladimir Putin, în mâinile căruia stăteau vieţile tuturor afacerilor ruseşti. The Nation l-a citat pe Deripaska spunând că „Kremlinul avea nevoie de o zonă de influenţă la Mediterana“.
Manafort şi Davis nu doar că l-au făcut pe McCain să trâmbiţeze cauza clienţilor lor, dar i-au şi pus în pericol cariera politică, aranjându-i o serie de întâlniri cu Deripaska, căruia Washingtonul i-a interzis intrarea în SUA din cauza legăturilor sale cu crima organizată. În 2006 l-au îndrumat pe senator să participe la o cină cu oligarhul la un palat de lângă Davos. Rusul a avut vreo 40 de invitaţi atunci (The Washington Post scrie că Deripaska le-a trimis lui Manafort şi lui Davis o notă de mulţumire pentru că au aranjat întrevederea „într-un decor atât de intim“). Şapte luni mai târziu, Manafort şi Davis l-au luat pe McCain să sărbătorească a 70-a aniversare a lui Deripaska pe un iaht ancorat în Marea Adriatică. McCain a vizitat şi România în 2014.