Accidentul nuclear de la Cernobîl a lăsat multe răni deschise. Marţi s-au împlinit 30 de ani de la dezastru, iar noi mărturii cutremurătoare ies la iveală.
Zoya Sheftalovici era doar un copil când s-a produs cel mai grav accident nuclear din istorie. Într-un amplu material publicat pe Politico, Zoya rememorează evenimentele tragice din primăvara anulului 1986, dar şi cum dezastrul i-a schimbat viaţa.
Fusese o zi normală de aprilie, nimic nu avea să prevestească dezastrul. Seara, bunica ei, medic, s-a grăbit acasă. „Nu o lăsaţi pe Zoya să iasă afară, închideţi ferestrele, s-a întâmplat ceva”, a ţipat alarmată bătrâna. O colegă al cărei soţ era un ofiţer KGB i-a spus că un accident cumplit s-a produs undeva în nord. Atât, fără niciun detaliu. Bătrâna oricum nu auzise niciodată de centrala nucleară de la Cernobîl, din apropiere de micuţul oraş Pripyat.
A fost mai uşor de zis decât de făcut. Patru oameni – părinţii, sora şi Zoya – locuiau într-o singură cameră, într-un mic apartament din Cernăuţi, la aproape 600 de kilometri de Cernobîl. În camera alăturată, locuiau alte cinci persoane. Aşadar, nouă oameni foloseau o singură baie şi o micuţă bucătărie. Nu aveau telefon, iar apa şi energia electrică erau furnizate cu mari întreruperi.
În marile oraşe, paradele programate de Ziua Muncii s-au desfăşurat conform programului, chiar dacă un uriaş nor radioctiv a acoperit porţiuni mari din Ucraina, Belarus şi Rusia. Ba, mai mult, la Kiev, la mai puţin de 200 de kilometri de Cernobîl, un oficial comunist, de rang înalt, a apărut pe scenă cu un copil, propriul său nepot.
Cei care ştiau secretul teribil despre accidentul de la Cernobîl îşi tratau pe ascuns copiii cu iod. Însă vestea că pe 26 aprilie 1986 s-a produs cel mai mare dezastru nuclear din istorie a ajuns la populaţie la săptămâni întregi după accident.
Zoya îşi aduce aminte că profesorii şuşoteau prin sălile de clasă şi vorbeau despre nişte ciudăţenii la Cernobîl. Un taximetrist i-a povestit că târziu, în noapte, a văzut un autobuz plin cu copiii celor din partidul comunist, care pleca din Cernăuţi.
Un bărbat care venise din Belarus povestea că a fost surprins de ploaie, însă picăturile aveau o culoare neagră şi un gust metalic. În case, vopseaua cădea pur şi simplu de pe pereţi.
Zoya îşi aduce aminte că, atunci când gătea morcovi, mama ei folosea doar o pojghiţă dinspre exterior. Oamenii care auziseră de accident aşa spuneau, că miezul şi coaja de la fructe şi legume au fost afectate de radiaţii, aşa că le evitau. Votca a ajuns să fie considerată un cvasi-medicament. Cu cât te ardea mai tare pe gât, cu atât era mai eficientă. Cel puţin aşa credeau oamenii la vremea aceea.
Cum funcţiona propaganda
Politicienii vorbeau la radio, dădeau asigurări că totul e bine şi că riscurile sunt minore. La televiziunea de stat, rapoartele care indicau amploarea fără precedent a dezastrului erau cizelate. Presa de stat recunoştea că a avut loc un accident, însă acuza media străină că răspândeşte zvonuri false.
Propaganda se pare că a funcţionat. Un prieten de familie chiar a venit la Zoya acasă, cu un mesaj tranşant pentru mama acesteia: „Nu e adevărat, Occidentul capitalist şi sălbatic ne minte. Dacă ar fi fost, într-adevăr, o problemă, Partidul era în stradă cu megafoane”.
Copiii din oraş au început să chelească
La două veri de la Cernobîl, copiii din oraş au început să-şi piardă părul, afecţiune numită alopecie. Până în septembrie 1988, când a început anul şcolar, peste 100 de copii rămăseseră fără păr. Unii nu aveau gene şi nici sprâncene. Părinţii lor povesteau cum se trezesc în miez de noapte, speriaţi de schimbările bruşte de dispoziţie ale copiilor.
Într-o zi, când Zoya îşi peria părul, mama ei a observat ceva ciudat pe scalpul copilei: fata chelise pe o porţiune cam cât o monedă. La clinica care investiga boala misterioasă care afectează copiii oraşului, medicii au realizat nişte teste şi au găsit urme de taliu (otravă folosită şi pentru a ucide şobolanii) în mostrele de păr.
Veştile s-au răspândit rapid. Unii spuneau că taliul vine din România, de la o deversare de substanţe chimice de cealaltă parte a Carpaţilor. Alţii dădeau vina pe taximetrişti, care ar fi folosit substanţe chimice în loc de combustibil. Alţii puteau să jure că de vină ar fi o scurgere accidentală de combustibil dintr-o rachetă SS-40, care urma să fie scoasă din funcţiune.
Ani mai târziu, Zoya a dat peste o carte scrisă de un toxicolog canadiano-ucrainean. El susţinea că substanţa chimică provine de la o fabrică din Cernăuţi.
Cazuri de alopecie au devenit mai frecvente la Cernăuţi, oficialii din Sănătate le-au spus locuitorilor să rămână în interior cât mai mult posibil, să fiarbă apa înainte de a bea sau de a spăla legumele, să nu mănânce ciuperci şi să evite să ardă lemnele găsite în pădure.
Într-un final, medicii au găsit şi cauza îmbolnăvirii copiilor: centrala de la Cernobîl, aflată la 597 de km. Zoya a fost trecută pe o listă oficială cu supravieţuitorii de la Cernobîl.
Cernăuţiul s-a golit
În primele zile ale dezastrului de la Cernobîl, mulţi încă aveau încredere în Partidul Comunist, dar până la sfârşitul lui ’88, iluziile despre regimul sovietic era demult apuse.
Aşa că, în 1988, atunci când infromatiile despre oficialii comunişti evacuându-şi copiii au ajuns la populaţie, în Cernăuţi a început să încolţească neîncrederea. Părinţii au ignorat ordinele şi, în câteva săptămâni, oraşul s-a golit. Sora lui Zoya, atunci în vârstă de 11 ani, a fost trimisă singură cu trenul pentru a rămâne cu o mătuşă în Kursk, Rusia, la aproximativ 1.000 de kilometri. Bunica ei a strecurat-o pe Zoya peste graniţă la Bălţi, Moldova, unde au stat ascunse timp de trei săptămâni. Apoi Zoya a călătorit la Odessa, pentru a se întâlni cu mama sa.
Era furtună în noaptea în care a ajuns Zoya la Odessa. Hotelul prăfuit în care se adăpostea cu mama ei a rămas fără curent electric. Nici haine de schimb nu aveau, nici bani pentru hrană. La câteva săptămâni, s-au întors la Cernăuţi. Până în decembrie, părul i-a crescut din nou.
Iarna lui 1988-1989 a fost grea. URSS-ul se destrăma şi domnea instabilitatea politică. Rafturile magazinelor erau goale. Hrana era raţionalizată şi banii nu mai aveau valoare. Părinţii fetei stăteau la cozi interminabile, sperând să aducă acasă lapte, ouă sau carne. Ca să înăbuşe tensiunile, autorităţile au deschis încă două magazine la Cernăuţi. Zoya îşi aminteşte că părinţii eu au cumpărat un peşte. Când i-a dezlipit eticheta, a găsit o alta: peştele expirase de multă vreme.
În august 1991, Ucraina şi-a declarat independenţa faţă de URSS. Un an mai târziu, Zoya şi familia sa au fugit în Australia. Acum, la 30 de ani de la tragedie, Zoya spune că evenimentele de la Cernobîl o cutremură, o întristează foarte tare, o înfurie: „Cernobîl mi-a otrăvit copilărie”, conchide Zoya.
Comitetul ştiinţific al ONU (UNSCEAR) recunoaşte oficial doar circa 30 de morţi printre membrii echipelor de intervenţie, ca urmare a radiaţiilor puternice emise imediat după explozie. Un raport controversat al ONU, publicat în 2005, menţionează în schimb „până la 4.000 de decese” în cele mai afectate trei ţări. După un an, organizaţia Greenpeace a evaluat la 100.000 numărul deceselor provocate de catastrofa nucleară de la Cernobîl.