După un deceniu de relaţii amicale între Moscova şi Ankara, întreţinute mai ales prin prisma legăturii de amiciţie dintre Vladimir Putin şi Recep Erdogan, situaţia dintre cele două ţări s-a deteriorat brusc pe 24 noiembrie 2015, odată cu doborârea avionului militar rusesc la graniţa cu Siria.
Intervenţia militară a Rusiei în Siria pare să prindă astfel noi conotaţii, după cum remarcă revista Oil Price, iar miza pare să fie securitatea energetică a Turciei, o ţară dependentă de livrările de gaze din Rusia.
La mâna Gazprom
Moscova a ieşit învingătoare încă din 2002 din negocierea preţului gazelor naturale livrate Turciei, care a ajuns în cele din urmă extrem de dependentă de politica Gazprom, dictată de obicei din birourile de la Kremlin.
De altfel, în ultimii 13 ani, Gazprom a achiziţionat mai multe active ale unor companii energetice din Turcia, iar Rosatom a primit prin încredinţare directă contractul pentru construirea primei centrale nucleare din Turcia, la Mersin-Akkuyu.
În mijlocul crizei ucrainene, Moscova a decis să renunţe şi la proiectul ruso-european al gazoductului South Stream, împingând în faţă proiectul Turkish Stream ca variantă de a evita teritoriul Ucrainei în distribuţia gazelor către Europa.
Pentru oficialii de la Ankara, deşi proiectul aducea câteva beneficii evidente, s-a născut automat întrebarea dacă Turcia nu va deveni un nou pion în politica energetică a Rusiei, aşa cum a fost şi Ucraina.
Neîndeplinirea promisiunii făcute de regimul Erdogan de a semna până în vară acordul interguvernamental pentru demararea construcţiei gazoductului Turkish Stream a atras în prima fază o suspendare a proiectului din partea Gazprom, urmată de intervenţia militară a Rusiei în Siria, începând cu 30 septembrie 2015.
Aceasta din urmă trebuie să îl fi pus pe gânduri pe şeful statului turc, ajutorul dat de Putin lui Bashar al Assad fiind contrar intereselor lui Erdogan, care dorea înlocuirea dictatorului sirian de la putere.
Prezenţa militară a Rusiei în Siria a fost universal acceptată, solicitarea de ajutor formulată de regimul de la Damasc eliminând orice discuţii pe această temă, iar ulterior, după atacurile teroriste de la Paris, chiar şi guvernul francez a cerut sprijinul militar al Rusiei împotriva Statului Islamic.
Politică paşilor mărunţi
Chiar dacă raidurile aeriene simultane derulate în Siria de Rusia şi coaliţia internaţională condusă de Statele Unite au fost efectuate în baza unui acord comun de coordonare, doborârea bombardierului Suhoi-25 de către aviaţia NATO a Turciei i-a dat apă la moară liderului de la Kremlin să pună în practică o politică de izolare a Ankarei.
În şase paşi mărunţi, Putin a reuşit să pună Turcia şi pe preşedintele Erdogan la colţ. În prima fază, familia prezidenţială a fost acuzată public că ar proteja traficul cu petrol al Statului Islamic derulat la graniţele Turciei cu Siria şi Irak.
În al doilea rând, Iranul, Irakul şi Siria au fost convinse de Moscova să exercite o presiune diplomatică cât mai mare împotriva Ankarei. Iranului, de exemplu i s-a interzis să re-exporte produse de provenienţă turcească în Rusia.
În al treilea rând, Rusia a impus propriile sancţiuni economice împotriva Turciei, o lovitură destul de dură încasând-o operatorii turci din turism, dar şi exportatorii de produse agroalimentare.
Al patrulea pas a constat în susţinerea evidentă arătată de Moscova, dar şi de alte state occidentale, mişcării minorităţii kurde din Siria, unul dintre pericolele pe care Ankara le reclamă în ultimul an.
La aproape 6 luni de la demararea intervenţiei militare, Rusia a decis să-şi retragă grosul trupelor din Siria, creându-şi astfel un avantaj evident în cadrul negocierilor de pace de la Geneva, unde este de aşteptat ca Moscova să acţioneze ca mediator în favoarea regimului Assad.
Ultimul pas a fost cel de a bloca o mare parte din planurile Turciei de a realiza noi gazoducte către alţi furnizori de gaze din regiunea Orientului Mijlociu.
Însă, retragerea trupelor ruseşti din Siria nu înseamnă abandonarea de către Moscova a avanposturilor din portul Tartus şi Latakia, la fel cum noi aliaţi au fost găsiţi în rândul kurzilor irakieni, cărora ruşii le-au livrat rachete antiaeriene sub scuza înarmării kurzilor împotriva teroriştilor Statului Islamic.
Problema este că Statul Islamic nu are în arsenal aeronave, în vreme ce Turcia are, ba chiar le foloseşte uneori pentru a vâna la graniţă rebeli kurzi acuzaţi de acte de terorism.
Siria, un culoar energetic blocat
Problema gazului natural de care Turcia are atâta nevoie ar putea sta în spatele războiului din Siria, dar şi a conflictului îngheţat dintre Moscova şi Ankara.
Întărirea poziţiei trupelor guvernamentale siriene pe coasta Mediteranei limitează destul de mult abilitatea Ankarei de a importa gaze din nordul Irakului.
Cât timp regimul Assad, sprijint de Moscova, va deţine controlul asupra Siriei de Vest, pare imposibil ca noi gazoducte şi oleoducte să fie trasate din Irakul de Nord spre această regiune din vecinătatea graniţei Turciei.
În disperare de cauză, Ankara a acceptat să se concentreze pe dezvoltarea culoarului Qatar-Turcia, care urma să străbată teritoriile din Irak şi Siria controlate de Statul Islamic.
Însă, acest proiect a fost anulat de intervenţiile militare ale Rusiei şi ale trupelor fidele Damascului, care au reuşit a recucerească o bună parte din teritoriile controlate de teroriştii ISIL.
Prezenţa trupelor ruseşti în coasta Turciei i-a forţat pe liderii de la Ankara să se reorienteze spre Tel Aviv, Israelul intenţionând să dea în exploatare un zăcământ uriaş de gaze descoperit în urmă cu doi ani.
Însă, pentru ca un gazoduct israelian să ajungă în Turcia va trebui să străbată perimetrul Mediteranei de Est, unde Rusia deţine şi singura baza militară la Marea Mediterană, cea din portul sirian Tartus.
Practic, este improbabil ca Rusia să accepte realizarea unor culoare energetice către Turcia, atâta timp cât Erdogan rămâne la putere.
În final, pare că intervenţia militară a Rusiei în Siria nu a avut ca scop doar întărirea poziţiei regimului Assad şi diminuarea pericolului reprezentat de Statul Islamic, ci şi o măsură provocatoare la adresa securităţii şi politicilor energetice ale Turciei.