M-am convins că aşa-zişii unionişti, politicieni, experţi sau activişti din România, dar şi din Republica Moldova ştiu doar să fluture o lozincă, sperând să câştige popularitate. Dar nu ştiu să răspundă la întrebarea numărul unu: Cum se poate face unirea?
Dacă ştiau, până acum ne-ar fi spus. Poate s-ar fi şi apucat de treabă. Într-o democraţie, îi urmăm pe lideri, de opinie sau politici, dacă ne conving că ştiu ce fac şi mai ales cum.
Tuturor acestora le vin în întâmpinare şi le explic cum s-a făcut unificarea Germaniei. Lecţiile colegilor germani ar putea fi relevante şi pentru noi. Ei s-au unificat pentru că au fost inteligenţi, profesionişti şi nu în ultimul rând răbdători.
Reunificarea Germaniei s-a desfăşurat în trei etape, pe parcursul a 45 de ani (1955-1990)
În primul rând, germanii, în special cei din Germania Federală, au trebuit să fie inteligenţi, refuzând cadoul otrăvit al lui Stalin şi al URSS din martie 1952.
Stalin trimite SUA, Marii Britanii şi Franţei, dar şi cancelarului Adenauer o propunere perfidă de reunificare a Germaniei. Prin intermediul spionilor pe care îi avea Moscova, aflase că occidentalii discutau posibilitatea ca NATO să invite Germania de Vest să adere la NATO şi voia să împiedice materializarea ei. Perfidia propunerii constă tocmai în târgul pe care Stalin îl propunea. O Germanie reunificată cu sprijin sovietic ar fi rămas neutră, în afară Alianţei Nord-Atlantice.
Adenauer nu numai că respinge propunerea Moscovei, dar străbate Germania Federală în lung şi în lat pentru a-şi convinge compatrioţii că este o capcană. Propunerea lui Stalin devenise între timp atractivă pentru mulţi germani. Oamenii sufereau după ruperea artificială a ţării în bucăţi. Adenauer a acţionat ca un adevărat om de stat respingând câştigurile personale semnificative ce ar fi fost obţinute dacă devenea „cancelarul unităţii germane”.
Şi-a dat seama că o Germanie unificată, dar încă epuizată după anii de război şi discreditată de nazism ar fi fost o victimă sigură a maşinaţiunilor sovietice, a subversiunii şi infiltrărilor KGB-ului şi GRU-ului. O Germanie unificată, dar „sovietizată” nu ar fi avut nici libertate, nici prosperitate, nici viitor.
Într-un moment de mare inteligenţă, înfruntând opoziţia politică şi o parte importantă a poporului german, cancelarul Adenauer respinge propunerea lui Stalin, nevalorificând oportunitatea unificării sub oblăduirea Moscovei.
Nemţii preferă soluţia occidentală în detrimentul celei sovietice
În 1955, Germania de Vest este invitată să adere la NATO. Timp de 45 de ani Alianţa Nord-Atlantică a fost garantul dezvoltării democratice şi economice a Republicii de la Bonn.
Astfel îşi finalizează politica de deznazificare, îşi recapătă prestigiul european şi internaţional şi vigoarea economică. În loc să devină mai mare, Germania de Vest a preferat să devină mai bună.
A trebuit să treacă 45 de ani până când nemţii au avut din nou şansa unificării. A venit mai întâi anul 1969 şi lansarea lui Ostpolitik, noua politică vest-germană pentru estul continentului european.
Ca o primă consecinţă a fost recunoscută existenţa RDG, începând foarte importantul dialog intra-german, fără de care nu ar fi fost posibilă poate unificarea din 1990.
Dar adevărată şansă apare în 1989, anul în care se prăbuşeşte comunismul în Europa Centrală, nemţii din RDG fiind în sfârşit liberi să-şi hotărască soarta.
Alt mare cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, simte oportunitatea şi se apucă competent de lucru. Este foarte interesant că au folosit aceeaşi matrice a unificării pe care am folosit-o şi noi la 1918, când am realizat România Mare.
În primul rând, germanii din RDG au cerut unificarea, generând aşa numita problemă germană. Cu toţii ne aducem aminte cum aceştia au dărâmat zidul Berlinului sau cum, cu câteva luni înainte, creaseră o criză europeană, emigrând masiv în Austria sau Ungaria. Ulterior căderii zidului Berlinului, în marea lor majoritate est-germanii au vrut unirea.
În al doilea rând, Helmut Kohl, cu acordul americanilor, a negociat foarte profesionist cu Gorbaciov. Chiar dacă URSS era în declin, în mare criză economică, avea totuşi un cuvânt de spus asupra viitorului Germaniei.
Pe de o parte, ştim că Berlinul şi-a cumpărat dreptul de unificare, oferind URSS multe miliarde de mărci, ca ajutor. Mulţi experţi spun că ar fi existat şi ceva înţelegeri secrete între cei doi, dar până astăzi nu avem documente sau mărturii care să susţină acest punct.
Pe de altă parte, Kohl a obţinut din partea lui Gorbaciov şi acordul său ca o Germanie unificată să rămână membră a NATO. Ca şi Stalin în 1952, Gorbaciov a încercat să obţină în contrapartidă unificării un statut de neutralitate pentru Germania reunificată.
După ce a convins Moscova, Berlinul a trebuit să câştige sprijinul SUA, Franţei şi Marii Britanii.
Cel mai uşor a fost cu Washingtonul, care se simţea responsabil de soarta germanilor şi era mulţumit de procesul de democratizare pe care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, germanii şi-l asumaseră cu mare devotament. Fiind o ţară mare, SUA nu se temeau de o Germanie reunificată. Dimpotrivă şi-o doreau, sperând că în felul acesta o parte din povara apărării Europei va fi preluată de aceasta.
Mult mai dificil a fost cu Franţa şi Marea Britanie, cele două vechi competitoare europene. Elitele celor două ţări se temeau de reunificarea germană şi de o posibilă revenire pe continentul european a hegemoniei teutone.
Pe britanici i-au convins americanii. Iar pe francezi i-a convins Kohl, când, prin negocieri directe cu preşedintele Mitterand, s-a luat decizia trecerii la euro. Moneda unică a fost cerută de francezi, văzând în acest instrument o cale de a controla, ţine în frâu, economia Germaniei unificate. Sacrificarea mărcii germane este preţul plătit de nemţi Franţei pentru a-i accepta unificarea.
Pentru a nu lungi prea mult articolul, am redus problematica negocierilor doar la cele trei mari puteri occidentale. Dar, în egală măsură, Germania Federală a trebuit să-şi lămurească vecinii asupra intenţiilor sale, de departe cel mai delicat dialog fiind cel cu Polonia, din cauza moştenirii teritoriale legate de cel de-Al Doilea Război Mondial.
În fine, pentru a închide acest capitol al unificării germane, să aducem în atenţia cititorului şi un alt aspect – capacitatea Bonnului de a gestiona eficent unificarea efectivă a celor două Germanii.
Partea de est a noii Germanii a trebuit mai întâi decomunizată, prin desfiinţarea Partidului Comunist, a STASI şi parţial a armatei şi justiţiei.
În al doilea rând, a trebuit transformată economia centralizată, de piaţă unică, a fostei RDG. Iar în această privinţă vest-germanii au avut atât cunoştinţele necesare, cât mai ales banii. Ultima dată când am verificat factura reunificării germane, ea depăşise 1.000 de miliarde de mărci.
Aspectele acestea sunt foarte importante pentru a spune astăzi, la 25 de ani de la reunificarea celor două Germanii, că procesul a fost unul de succes, atât germanii din Vest cât şi cei din Est trăind mai bine decât în 1990.
Ce poate învaţă România din experienţă germană a unificării?
În primul rând, să evite capcana rusă. Când a fost ratificată aderarea României la NATO, în Parlamentul României, singurul partid care s-a pronunţat împotrivă a fost România Mare. Argumentul principal al lui Corneliu Vadim Tudor a fost cel unionist: „Să rămânem în afară NATO, pentru că aşa ne vor da ruşii Basarabia”.
Unirea cu Basarabia nu trebuie făcută pentru că „ne dau ruşii Basarabia”. Trebuie făcută ca o cale de consolidare a unei Românii occidentale păstrându-ne în acelaşi timp apartenenţa la Occident.
„România mare” trebuie să rămână în continuare parte a NATO şi a UE, pentru a o face şi mai bună. Iar dacă această oportunitate nu se întrezăreşte încă, după cum este cazul astăzi, să avem răbdare.
Avem ce face. Precum nemţii, să încercăm mai întâi să facem România mai bună. Să-i ajutăm pe cei de peste Prut să-şi facă republica mai bună, pentru că orice om, fie el român, rus sau ucrainean merită o viaţă mai bună.
Şi să ne pregătim, învăţând din experienţa altora. Pentru moment, chiar dacă avem preşedinte german, România nu este Germania.
Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate.