Când Kim Jong Un a preluat conducerea în Coreea de Nord, aproape acum șase ani, populația spera că nivelul de trai va crește. Mulți au sperat că el va aduce o schimbare în bine într-o țară cu o lungă tradiție a comunismului. Până la urmă, era foarte tânăr. Un milenial. Cineva care a văzut cum e „în afară”.
Dar „Marele Succesor”, așa cum mai e supranumit, s-a dovedit a fi la fel de brutal că tatăl și bunicul sau.
Cu toate că a permis o mai mare libertate economică, el a încercat să-și izoleze țara mai mult ca oricând de restul lumii, a întărit pază la granița cu China si a înăsprit pedepsele pentru cei care vor să treacă frontieră. Iar pe plan intern, libertatea de exprimare și gândirea liberă sunt de domeniul fanteziei, scrie Washington Post.
Jurnalistii publicației au stat de vorba cu zeci de nord-coreeni care și-au riscat viața și și-au părăsit patria.
Marturisirile refugiaților ne ajută să înțelegem mai bine cum e traiul în această țară.
Dar de ce pleacă lumea de acolo? Ei bine, nord-coreenii nu fug de regimul totalitarist pentru că mor de foame, ci pentru că sunt dezamăgiți. Având în vedere că activitatea economică este în plină expansiune, oamenii au acces mai ușor la informațiile venite „din afară”, care îi fac să viseze la o viață cu totul altfel decât cea pe care o au.
Pe de altă parte, unii pleacă din Coreea de Nord pentru că vor o educație mai bună pentru copiii lor, alții vor să se îmbogățească, dar există și persoane care pur și simplu caută un loc în care să poată să-și spună părerea fără consecințe.
Sursa citată a publicat câteva mărturisiri ale dezertorilor și ce cred ei despre Kim Jong Un.
Un Kim altfel?
Tânără mamă în vârstă de 29 de ani, care a plecat în 2014: „Vedeam că e tânăr și sperăm că lucrurile se vor îmbunătăți. În primele zile de când a venit la conducere am primit rații suplimentare de mâncare, inclusiv carne și pește”.
Preșcolar, în vârstă de 7 ani, care a plecat în 2014: „Eu îmi amintesc că era gras. Avea o față grasă, ca de porc”.
Washington Post relatează că în momentul în care regimul se pregătea pentru transferul de putere, a obligat toată populația să învețe un cântec, numit „Pași”, iar versurile vorbeau despre faptul că Kim va urma traseul tatălui său și va conduce țară către un viitor glorios.
Bancher, în vârstă de 43 de ani, care a plecat în 2014: „Ni s-a pus cântecul și ni s-a spus să îl învățăm pe de rost, așa ne-am dat seama că el va fi noul lider. Ni se spunea cât de minunat este, că putea să călărească un cal de la 5 ani și să manevreze un pistol de la 3 ani. Bineînțeles că nu credeam astfel de lucruri, dar dacă râdeai sau spuneai ceva, erai omorât”.
Student, în vârstă de 37 de ani, care a plecat în 2013: „Eram în al doilea an la facultate când am fost anunțați că el va fi noul nostru lider. Primul gând a fost că e un gunoi de om. Și toți gândeau la fel”.
Dealer de droguri, în vârstă de 46 de ani, care a plecat în 2014: „Mi-am creat în minte o fantezie despre Kim Jong Un. Pentru că era atât de tânăr, mă gândeam că va deschide ușile țării. Însă după ce a venit la putere și am trăit sub regimul lui trei ani, viața a devenit mult mai grea”.
Banii vorbesc
În teorie, Coreea de Nord este un bastion al socialismului, o țară în care statul oferă de toate, inclusiv locuința, servicii medicale, educație și joburi. În realitate, însă, economia statului abia mai funcționează. Oamenii muncesc în fabrici și pe câmp, însă nu mai au foarte mult de muncă, iar salariile sunt mici.
Coafeza, în vârstă de 23 de ani, care a plecat în 2016: „Am fost nevoită să renunț la facultate la 19 ani, căci tatăl meu s-a îmbolnăvit și am fost nevoită să muncesc. Am început să tund și să coafez oamenii la mine acasă. Toate femeile voiau să le fac părul permanent. Luăm 30 de yuani pentru un tratament clasic și 50 pentru unul cu produse mai scumpe”.
Zeci de mii de nord-coreeni lucrează în afară țării, că taietori de lemne, în fabrici de confecții sau în construcții în China, Rusia si alte țări. Aceștia primesc salariile în monedele locale, dar două treimi din leafă ajung la Phenian, iar restul le rămân lor.
Muncitor în construcții, în vârstă de 40 de ani, care a plecat în 2015: „Voiam să câștig bani pentru familia mea, că să ne putem cumpăra o casă, așa că am dat o mită de 100 de dolari pentru a putea obține un job în construcții în străinătate. Am fost trimis la Sankt Petersburg. Alături de alți colegi de muncă, locuiam într-o căsuță de pe șantier, lucram de la 8 dimineață la 8 seara (uneori până în miezul nopții), 7 zile din 7. Duminica terminăm totuși mai devreme. Însă scopul meu era să strâng mulți bani. Încă îmi amintesc când am primit primul meu salariu – 1.000 de ruble. Iar când am văzut că o sticlă de bere costă 27 de ruble, m-am gândit că sunt foarte bogat”.
Activitățile ilegale înfloresc
In condițiile în care economia și regulile care o guvernează se schimbă, apar tot mai multe zone gri, care pot fi exploatate pentru a face bani. Asta înseamnă că și activitățile ilegale au înflorit în Coreea de Nord.
Dealer de droguri, în vârstă de 46 de ani, care e plecat în 2014: „Am făcut atât de multe lucruri pe care nu aveam voie să le fac. Am lucrat că broker, am transferat bani și am conectat oameni din Coreea de Nord cu cei din Sud. Am trecut granița cu artefacte și le-am vândut în China. Și am vândut droguri. Pe hârtie, eu eram muncitor într-o fabrică, dar am dat mită și nu a mai fost nevoie să mă duc efectiv la job. Nu ai cum să reușești altfel acolo”.
„Talentul” de a face bani a creat discrepanțe uriașe între păturile sociale din această tara.
Tânăr bogat, în vârstă de 20 de ani, care a plecat în 2014: „Telefoanele mobile erau wow. Pentru a-ți permite unul trebuie să ai o familie bogată. Bineînțeles că la școală la care mă duceam erau și copii săraci, însă nu îi băgăm în seama. Aveam un smartphone Arirang, care costa 400 de dolari. Când un băiat intră în vorba cu mine, mai întâi îi inspectam telefonul. Dacă avea unul vechi, cu butoane, pur și simplu îl ignoram”.
Obsesia pentru supraveghere
In Coreea de Nord, supravegherea e la ordinea zilei. Serviciul Bowibu este „coloana vertebrală” a acestor operațiuni: agenții săi sunt peste tot și operează cu impunitate.
De asemenea, există și un sistem de supraveghere de ordin local, pe cartiere. Fiecare grup de 30-40 de case dintr-o regiune este urmărită atent de un lider care recrutează persoane să furnizeze informații despre cei care locuiesc acolo.
Tânără mamă, în vârstă de 29 de ani, care a plecat în 2014: „Toata lumea știa că Kim Jong Il și Kim Jong Un erau niște mincinoși, însă era imposibil să te opui regulilor regimului, pentru că supravegherea era foarte strictă. Dacă cineva se îmbată și zicea ceva de rău despre lider, era ras de pe față Pamantului”.
Mai mult, deținuții politici își amintesc cu groază tortura la care au fost supuși în inchisoare.
Fost prizonier, în vârstă de 22 de ani, care a plecat în 2013: „Am fost interogat de poliția secretă despre afacerea mamei mele. Mă plesneau peste față non-stop. Am fost bătut grav de mai multe ori. Mă trânteau atât de tare de perete încât sângele îmi țâșnea din cap”.
Viața e atât de grea în Coreea de Nord, încât unul dintre refugiați a spus că cel mai mare blestem care poate cădea peste un om este să se nască acolo.