Una dintre cele mai grandioase operațiuni ale serviciilor secrete americane din istoria modernă s-a desfășurat în inima Moscovei sovietice, în timpul unei perioade extrem de periculoase a Războiului Rece.
Din 1979 până în 1985, CIA a primit informații foarte valoroase de la o sursă importantă din interiorul unui laborator militar sovietic, relatează Business Insider.
Citeşte şi: Vezi cum SUA au spionat-o pe preşedinta Braziliei în propriul avion prezidenţial
În acea perioadă, Războiul Rece a cunoscut evoluții primejdioase, de la sperietură din ’83 că va izbucni un conflict SUA-URSS și moartea a trei secretari generali sovietici până la invazia URSS din Afganistan și doborârea unui avion civil plin cu americani.
Timp de mai mulți ani, Adolf Tolkachev, un inginer care supraveghea un laborator de radare aparținând unui institut de apărare al sovieticilor, a furnizat Statelor Unite informații și scheme despre noua generație de sisteme-radar dezvoltată de URSS.
Tolkachev a revoluționat modul în care America înțelegea și se raporta la capacitatea Uniunii Sovietice de a dezvolta radare performante.
Înainte de cooperarea inginerului cu CIA, serviciile americane nu știau că avioanele de luptă sovietice erau dotate cu radare denumite popular „uite-te jos, împușcă jos”, care puteau detecta ținte ce zboară pe dedesubtul aeronave
Aceste informații erau vitale pentru SUA. Datorită lui Tolkachev, Statele Unite și-au adaptat avioanele de război și armele nucleare, astfel încât să profite de inovațiile sovieticilor în ceea ce privea detectarea și să exploateze minusurile sistemelor de radar.
Citeşte şi: SUA au spionat presa germană: „Mă aşteptam să se întâmple în Rusia sau China”
SUA ar fi câștigat războiul
Uniunea Sovietică habar nu avea că SUA știu atât de multe despre noile sale tehnologii. Dacă ar fi izbucnit vreodată un război între Statele Unite și Uniunea Sovietică, informațiile furnizate de Tolkachev le-ar fi dat americanilor un avantaj decisiv.
Tolkachev este motivul – cel puțin parțial – pentru care, de la sfârșitul Războiului Rece încoace, un avion sovietic nu a doborât niciodată în luptă o aeronavă americană.
În anii 1960, CIA a încercat să creeze un sistem de comunicații care să le permită ofițerilor să schimbe mesaje cu sursele lor, prin intermediul unor aparate portabile, fără să se întâlnească fizic.
Aparatele Short-Range Agent Communications (SRAC) – Comunicații cu Rază Scurtă între Agenți – aveau multe avantaje. Ele eliminau riscul ca agenții să fie prinși din cauza întâlnirilor față în față.
Mesajele puțeau fi transmise direct sursei, decât să fie lăsate în locuri vulnerabile sau „plasate” în zone publice riscante.
Agenții puțeau trimite instrucțiuni în format text pe distanțe scurte, folosind frecvențe radio mult mai dificil de interceptat decât cele pe distanțe lungi cum erau comunicațiile telefonice.
Buster, o versiune timpurie a SRAC, avea „două stații de bază portabile – fiecare de dimensiunea unei cutii de pantofi – ” și un alt aparat care putea fi ascuns în buzunarul unei haine, arată câștigătorul premiului Pulitzer, David Hoffman, în cartea „The Billion Dollar Spy” (Spionul de un Miliard de Dolari).
Cu o mică tastatură, agentul trebuia să convertească textul într-un cod și să încarce datele în aparat. Buster putea suporta până la 1.500 de caractere. După ce datele erau încărcate, ofițerul trebuia să se ducă undeva la 300 de metri distanță de stația de bază și să apese butonul „trimite”.
O variantă mai bună
Sistemul primitiv de mesagerie a fost îmbunătățit considerabil la finalul anilor ’70, când stația voluminoasă a devenit un dispozitiv mult mai mic, care încăpea în buzunarul ofițerului. Această versiune s-a numit Discus. De asemenea, sistemul era mult mai ușor de utilizat decât cel precedent.
Mai mult, Discus cripta în mod automat mesajele, așa că agenții scăpau de o muncă istovitoare de a converti textul în cod. Totodată, putea transmite mai multe date decât predecesorul său.
Citeşte şi: Spionul rus care trăieşte în sărăcie în SUA; Cum a devenit un tânăr „trădător de ţară“
După cum a scris Hoffman, conceptul era „cu mult înaintea timpului său” – un sistem de mesagerie care funcționa cu aparate portabile, într-o perioadă în care nu exista nici măcar ideea de iphone sau Blackberry.
La un moment dat, CIA chiar a luat în calcul să îi dea lui Tolkachev un Discus prin care să poată colabora cu agentul de caz, însă riscul de a fi prins era foarte mare în acea perioadă.
Existau și câteva dezavantaje. Pentru a trimite sau primi un mesaj, ambii utilizatori erau nevoiți să stea pe loc. Agentul știa că a primit un mesaj în momentul în care se aprindea o lumină roșie, însă trebuia să stea nemișcat până era sigur că mesajul a fost primit.
Marea problemă: Discus era evident un echipament de spionaj. Nu exista nicio explicație de acoperire plauzibilă de care s-ar fi putut folosi o sursă, dacă aparatul ar fi fost depistat. Sursa ar fi fost instantaneu compromisă, iar întreaga muncă a CIA ar fi fost expusă.
Așadar, CIA nu își permitea să îl pună pe Tolkachev în pericol, după ce agenți talentați au lucrat ani întregi pentru a construi o relație de încredere cu una dintre cele mai importante surse din istoria Statelor Unite.
Unii dintre agenții care lucrau cu Tolkachev au realizat că, în ciuda impresionantului Discus, „tot era necesar să se uite în ochii lui, iar el avea nevoie să strângă mâna unui ofiţer în care are încredere”, după cum a notat Hoffman în cartea sa.
Citeşte şi: Noi detalii despre felul în care spionează SUA oficialii francezi