Ca și în religie, piețele financiare sunt dominate de dogme care reflectă încrederea investitorilor în sistemul de reguli care guvernează piața. Spre deosebire de cele religioase, dogmele financiare se dovedesc de multe ori false.
Cel mai bun exemplu în acest caz l-a dat China, săptămâna trecută, când a recurs la devalorizarea propriei monede, remarcă jurnalistul Edward Chancellor într-o postare de pe blogul Reuters.
Pericolul unui yuan devalorizat
Ani la rând s-a considerat într-un consens deplin că, atâta vreme cât ritmul de creștere economică al Chinei îl depășește pe cel al altor țări dezvoltate, moneda chinezească se va aprecia în mod inevitabil.
Este drept că yuanul și-a stabilit în raport cu dolarul american un curs valutar fix, dar, în trecut, Beijingul a recurs deseori la aprecierea graduală a monedei proprii.
Cu toate acestea, decizia băncii centrale de a relaxa cursul fix pentru yuan a luat prin surprindere piețele financiare de pe glob.
Adevărata semnificație a acestei mișcări efectuate de Banca Populară a Chinei nu o reprezintă declanșarea unui război al valutelor care să ducă la intrarea în deflație globală, deși riscul acesta există.
Pericolul cel mare este reprezentat tocmai de efectul advers pe care deprecierea neașteptată a yuanului îl va avea în disfuncționalul sistem financiar din China.
Credite ieftine
Era dobânzilor scăzute la dolarul american a încurajat creșterea relațiilor comerciale cu China. Nici nu este de mirare, atâta vreme cât băncile chinezești acordau dobânzi mai ridicate la depozite decât cele din Statele Unite.
În plus, comercianții prezenți pe piața din China se așteptau să câștige anual câteva procente numai din aprecierea yuanului. Pentru mulți străini depozitele din China, cu o dobândă medie de 10 procente, au reprezentat o ofertă de nerefuzat.
Tendința chinezilor de a se folosi de creditele în dolari a fost susținută atât de necesitate, cât și de lăcomie. Împrumuturile în străinătate se dovedeau și mai ieftine pe măsură ce aprecierea yuanului micșora dimensiunea creditului restant.
Odată ce instituțiile de credit din China s-au trezit asaltate de cererea de împrumuturi, sistemul financiar al țării s-a străduit să țină pasul cu acestea, atrăgând în final și creditori externi.
Pe măsură ce nivelul datoriilor nonfinanciare ale Chinei s-a poziționat la nivelul de peste 250% din PIB, costul îndeplinirii acestor servicii a devenit împovărător.
În urmă cu doi ani, analiștii Fitch apreciau că nivelul dobânzilor plătite de corporațiile chinezești era deja la 11 procente din PIB și continuă să crească rapid.
Doar împrumuturile străine au reușit să limiteze povara resimțită de sistemul financiar din China.
Îndatorare masivă
Efectul a fost o creștere rapidă a gradului de îndatorare a Chinei pe piețele internaționale.
Datele prelucrate de economiștii Băncii Reglementelor Internaționale arată că împrumuturile Chinei pe piața globală au crescut de la 100 de miliarde de dolari în 2012, la 650 de miliarde în 2014.
Economiștii instituției au arătat că marile corporații din China au accesat credite peste hotare prin intermediul subsidiarelor, înregistrând apoi sumele în conturile naționale sub forma unor investiții străine directe.
Facturi false
Creditele comerciale s-au dovedit o altă metodă de a împrumuta valută. Corporațiile chineze, în special cele din Hong Kong, au recurs la emiterea de facturi false de export pentru a li se permite să introducă valută în țară.
Urmând un model pe care l-a folosit și Japonia în anii ’80, firmele din Hong Kong au raportat constant exporturi mai mari decât importurile înregistrate pe insulă.
Rezultatul este că, în acest moment, China stă pe un uriaș munte de datorii acumulate rapid.
Deși Beijingul este unul dintre marii creditori de pe piața globală, China a acumulat datorii totale de 5000 de miliarde de dolari, mai mult decât rezerva valutară de 3700 de miliarde deținută de Banca Populară a Chinei, după cum explică analiștii Macro Strategy Partnership.
Retrageri de capital
În ultimele luni, China s-a confruntat și cu un fenomen alarmant de retragere a capitalului. Estimările Goldman Sachs vorbesc de o sumă de 224 miliarde de dolari numai în al doilea trimestru al acestui an.
Pe măsură ce comerțul global s-a subțiat, și împrumuturile străine pe piața din China au început să se reducă. Banca Reglementelor Internaționale estimează o descreștere cu 250 de miliarde numai în ultimul an.
Câtă vreme banca centrală a Chinei a ținut cu dinții de cursul fix de schimb s-a văzut nevoită să apeleze la rezervele valutare pentru a vinde dolari și a cumpără yuani, în scopul acoperirii retragerilor masive de capital.
Intervenția Băncii Populare a Chinei nu a făcut decât să reducă gradul de lichiditate în piață, punând și mai mult sub presiune corporațiile care deja se confruntă cu o lipsă a banilor cash.
Rata rezervelor minime obligatorii a coborât deja la 18,5% și este de așteptat să își continue traseul descendent, deși nu este sigur că va reuși să rezolve lipsa de lichidități în piață.
Din perspectivă istorică a existat o corelare evidentă între creșterea intrărilor de capital în China și creșterea depozitelor în bănci.
Soluția a constat în devalorizarea controlată a yuanului, spulberând speranțele celor care visau la o apreciere continuă a monedei chinezești sau măcar la o stabilitate a acesteia în raport cu dolarul.
Companiile care s-au împrumutat de pe piață externă, în special cele din sectorul imobiliar înfruntă acum consecința dezechilibrului înregistrat între active și pasive. Este o criză similară cu cea petrecută în Tailanda, la mijlocul anilor ’90.
Axiome false
Marile dezastre economice par să fie mereu efectul a ceea ce economistul Vitaliy Katsenelson numește „axiome false”. Spre exemplu, bula economică din Japonia anilor’80 a plecat de la premisa că prețul proprietăților nu poate decât să crească în timp.
O axiomă falsă care a dus la prăbușirea sistemului bancar nipon și a economiei țării odată cu acesta.
La fel, Ben Bernanke și alți economiști americani au apreciat că prețul caselor în Statele Unite nu va scădea niciodată, iar la doar câțiva ani după aceasta SUA se confrunta cu criza creditelor ipotecare.
Credința că yuanul nu putea evolua decât pe un traseu ascendent este o altă greșeală care prevestește o criză.
Deocamdată, consecințele acesteia rămân ascunse, dar istoria ne arată că se petrec lucruri rele atunci când cea mai profundă credință a pieței este afectată.