Azi e Ziua Internaţională a Ajutorului Umanitar. Ieri, ochii întregii lumi au fost din nou aţintiţi spre Siria, ţară devastată de război, care are nevoie de tot ajutorul din lume.
Omran Daqneesh este cel care le-a amintit oamenilor că în timp ce ei îşi văd de rutina zilnică şi ale ei griji şi probleme ce par de nesuportat, într-un colţ al planetei suferinţa are un cu totul alt înţeles.
Omran are cinci ani. Întreaga lui viaţă a trăit-o în război. Chiar dacă nu o ştie, a devenit un simbol al dramei poporului său.
Înregistrarea făcută publică de Centrul Media din Alep, preluată apoi de media din întreaga lume, arată urmele adânci pe care războiul le lasă în cei care îi supravieţuiesc.
În ochii săi lipsiţi de orice emoţie, de orice speranţă s-au uitat milioane de oameni. În acele câteva secunde cât l-au privit cum îşi şterge fruntea însângerată şi apoi îşi priveşte mâna şi o şterge de scaun, fără să verse o lacrimă, fără să strige după ajutor, fără să plângă după părinţi, milioane de oameni au trebuit să înfrunte un adevăr de care fugim zilnic. Războiul distruge vieţi şi doar pentru că ne concentrăm pe problemele noastre şi nu vrem să ne uităm înspre el nu înseamnă că el nu exista.
Omran nu este primul copil-simbol al războiului din Siria. Anul trecut a fost Alan Kurdi, micuţul care a murit înecat în timp ce familia lui fugea de teroarea din Siria. Dincolo de scandalul provocat de autenticitatea fotografiei care a circulat atunci, realitatea nu se schimbă.
Sute de mii de copiii suferă într-o Sirie devastată de război, milioane au plecat cu familiile din casele lor relocându-se tot pe teritoriul sirian ori în ţările vecine, iar alţi cine ştie câţi îşi aşteaptă rândul la „integrare” în taberele de refugiaţi din UE sau de la porţile sale.
Atât în cazul lui Alan Kurdi, cât şi în cel al lui Omran Daqneesh, pentru câteva clipe în care au privit imaginile, milioane de oameni şi-au pus o singură întrebare: Ce se poate face pentru a pune punct războiului din Siria?
Anul trecut, după ce fotografia cu Alan a făcut înconjurul planetei, câteva săptămâni oamenii de rând au donat pentru Siria, au urmărit mai atent ştirile despre ce se întâmplă acolo şi şi-au îndreptat gândurile către poporul sirian, aminteşte The Guardian.
Dar asta nu e nicidecum suficient, mai ales având în vedere faptul că ajutorul nu ajunge la oameni. Atât în cazul lui Assad cât şi al membrilor coaliţiei internaţionale devine tot mai incert câte dintre bombe sunt aruncate pentru protejarea civililor şi nu împotriva lor. Şi bombele continuă să cadă din toate părţile în ciuda armistiţiilor încheiate tocmai pentru a permite convoaielor umanitare să ajungă la populaţie.
Rusia s-a angajat în repetate rânduri să înceteze focul pentru a da timp misiunilor umanitare să treacă, însă de la începutul lunii august nici măcar un singur convoi ONU nu a ajuns la destinaţie. Pentru că a permite ajutoarelor să ajungă la oameni nu mai este un gest de normalitate, ci o armă într-un război ce şi-a pierdut demult sensul, asta dacă am considera că l-a avut vreodată.
La nivelul organizaţiilor internaţionale se fac rapoarte ce prezintă bilanţuri tot mai negre şi eforturi pentru a oferi un minim de suport celor afectaţi. La nivelul liderilor lumii se fac scenarii, se fac strategii de luptă, calcule politice şi economice dacă e mai bine cu sau fără Assad.
Războiul din Siria nu e despre sirieni. În lupta pentru un petec de pământ pare să fi fost trecut cu vederea că este distrus exact ceea ce îl transformă într-o ţara: poporul.