Europa trăieşte într-o continuă stare de panică de la atentatele teroriste de la Paris din 13 noiembrie. Deşi moartea a 130 de oameni, majoritatea tineri, este cutremurătoare, nu e pentru prima dată în istorie când Europa a fost răvăşită de violenţe.
Dacă Uniunea Europeană şi-a câştigat statutul de oază de toleranţă şi securitate într-o lume problematică, este pentru că cele două generaţii precedente de europeni şi-au păstrat tot timpul calmul, notează jurnalistul şi scriitorul italian Beppe Severgnini, într-un editorial publicat de New York Times.
Mulţi dintre cei născuţi în anii 1920 şi 1930 au trăit sub dictatura – din Germania până în Italia, din Portugalia până în Polonia – şi au luptat într-un lung război, cu zeci de milioane de victime. Copiii lor, cei născuţi între 1946 şi 1966, au crescut cu terorismul.
În anii 1970 şi 1980, atacurile teroriste erau la ordinea zilei, iar ameninţarea era la fel de înspăimântătoare precum cea de mai târziu a al Qaida şi din prezent a Statului Islamic.
De la Armata Republicană Irlandeză până la gruparea separatistă Euskadi Ta Askatasuna din Spania, de la Action directe din Franţa până la Facţiunea Armată Roşie din Germania (toate organizaţii extremiste armate), celulele politice violente erau o normalitate în acea perioadă.
Alţi atacatori au venit din afara Europei. Terorişti precum palestinianul Abu Nidal şi venezueleanul Ilich Ramirez Sanchez, zis Carlos Şacalul, s-au aflat în spatele celor mai sângeroase atentate ale vremii.
Niciodată nu ştiai când va fi următorul atac
Niciodată nu ştiai când, unde şi cum va fi comis următorul atac. Teroriştii putea răpi şi executa un politician sau putea arunca în aer un club de noapte. Puteau deturna un avion sau asedia o ambasadă. Şi, spre deosebire de prezent, autorităţile, cel puţin la început, nu aveau nici resursele, nici experienţa de a-i opri.
Potrivit Global Terrorism Database, anii de teroare şi-au atins apogeul în 1979, când au avut loc 1.019 atacuri. În anii 1970 şi 1980, media atentatelor teroriste era de circa zece pe săptămână. În 1988, 440 de oameni au fost ucişi în astfel de atacuri, inclusiv în urma doborârii avionului Pan Am care s-a prăbuşit deasupra Scoţiei, după ce o bombă a explodat la bord.
În Italia, între 1969 şi 1988, au fost comise peste 1.300 de atacuri teroriste, atât de extremişti de dreapta, cât şi de stânga. Printre acestea s-a numărat răpirea şi execuţia prim-ministrului Aldo Moro, în 1978 (cinci gărzi de corp au fost de asemenea ucise), precum şi bombardarea principalei gări din Bologna, în 1980, când 85 de persoane au fost ucise şi 200 rănite.
Totuşi, Europa a continuat să funcţioneze. Guvernele au căzut, însă politicienii şi cetăţenii şi-au păstrat calmul.
Pentru copiii generaţiei trecute, cei născuţi între 1980 şi 2000, ce se întâmplă în prezent este nou şi terifiant, susţine autorul articolului.
Ce a funcţionat împotriva terorismului
După 25 de ani de la ultima eră a terorii, generaţia care a asistat la aceasta are obligaţia să le spună copiilor săi ce a funcţionat împotriva terorismului şi, în cele din urmă, l-a învins.
În primul rând, acestor criminali nu trebuie să li se ofere niciun pic de credibilitate, scrie Severgnini. Precum predecesorii lor, ei sunt nişte fanatici care cred că convingerile lor justifică orice acţiune, inclusiv măcelărirea altor oameni.
Nimic – nici ideologia, nici valorile culturale şi cu siguranţă nici Dumnezeu – nu justifică uciderea oamenilor nevinovaţi în cafenele, pe stadion sau în săli de concerte, în gări, autobuze sau trenuri – cum s-a întâmplat la Madrid în 2004 (191 de morţi şi 1.800 de răniţi) şi la Londra în 2005 (52 de morţi şi 700 de răniţi).
În al doilea rând, teroriştii trebuie izolaţi de restul societăţii, pentru a preveni răspândirea credinţelor otrăvitoare, mai arată scriitorul.
Să luăm ca exemplu Italia. În anii 1970, activiştii de la Brigăzile Roşii au încercat să recruteze muncitori, sindicalişti şi studenţi, pentru a putea transforma terorismul în revoluţie. Au eşuat.
Fabricile, şcolile şi universităţile au spus nu. Poate că voiau să înlăture Guvernul de la putere, însă oamenii nu erau pregătiţi să ucidă pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere.
Astăzi, fanaticii de la Statul Islamic caută sprijin în rândul comunităţilor musulmane din Europa. Este vital să nu îl obţină.
În al treilea rând, trebuie „să ne păstrăm calmul şi să mergem înainte” (keep calm and carry on), spune autorul. Sloganul – lansat de guvernul britanic în 1939 pentru a ridica moralul poporului în faţa atacurilor aeriene şi ameninţării invaziei naziste – a fost recent redescoperit şi printat pe căni, tricouri şi alte obiecte.
Este un clişeu. Dar este şi un sfat. Un atentat nu poate distruge principiile aflate la baza guvernelor noastre şi nici stilul nostru de viaţă. Cel mai bun răspuns pe care îl putem da teroriştilor este să le arătăm că convingerile noastre sunt mai puternice decât ale lor, subliniază jurnalistul italian.
În timpul sângeroşilor ani ’70 şi ’80, tinerii de atunci au continuat să studieze, să lucreze, să se joace, să se îndrăgostească şi să călătorească prin toată Europa şi mai departe. Ei au refuzat să lase o mână de psihopaţi să le distrugă vieţile. Şi au câştigat. Copiii lor, tinerii de acum, vor câştiga şi ei.