De când Europa se află sub ameninţare teroristă în urma atentatelor din Paris, există tot mai multe discuţii despre ce îi inspiră în realitate pe tinerii radicalizaţi ai acestei generaţii.
Din istoria terorismului putem învaţă multe lecţii, susţine Benedict Wilkinson – specialist în terorism şi radicalizare şi conferenţiar doctor la Royal College of Defence Studies din Londra – într-o analiză publicată pe site-ul BBC.
Expertul spune povestea lui Johann Most, un bărbat scund, cu o barbă mare, roşcată. Născut la mijlocul anilor 1840, în Germania, Most s-a ales cu o degerătură la obrazul stâng în copilărie. Rana s-a infectat, iar după ce chirurgul i-a tăiat o parte din falcă, Most a rămas un om cu faţa deformată, furios.
Din cauza operaţiei, Most a fost privit ca un paria toată tinereţea. În cele din urmă, şi-a găsit un post de legător de cărţi şi a călătorit prin Europa. Şi-a dedicat tot timpul liber scriind lucrări prolifice despre politică şi comunism.
Până la începutul anilor 1870, şi-a făcut un renume în cercurile comuniste, în special datorită unui comentariu asupra cărţii „Capitalul” semnate de Karl Marx.
Totuşi, în următori ani, extremismul lui Most l-a întrecut chiar şi pe cel al lui Marx. S-a îndepărtat de comunism şi a devenit un anarhist înfocat. A început să predice că succesul socialismului trebuie să aibă la bază folosirea violenţei. În opinia lui Most, era nevoie de o revoluţie cu dinamită şi revolvere.
Most s-a confruntat cu problema pe care au avut-o toţi anarhiştii ce militau pentru schimbarea politică prin folosirea violenţei: statul era pur şi simplu prea puternic, rezista întotdeauna actelor de violenţă comise împotriva sa.
Problema a fost pusă foarte bine de un contemporan al lui Most, anarhist şi el, Peter Kropotkin, care a spus clar: „O structură politică bazată pe secole de istorie nu poate fi distrusă cu câteva kilograme de dinamită”.
Violenţa nu poate schimba un întreg sistem
Most şi-a dat seama că violenţa nu poate aduce schimbarea politică pe care şi-o doreau anarhiştii. Câţiva oficiali ucişi aici, câţiva poliţişti omorâţi acolo – asta putea irita, enerva, dar nu ar fi putut niciodată să dărâme întregul sistem.
Aşa că a început să argumenteze că, în loc să se folosească violenţa direct împotriva statului, ea trebuie utilizată pentru a exprima idei despre schimbarea politică, ceea ce ar alimenta o revoltă în masă. Aşadar, violenţa a devenit propagandă.
După 125 de ani, ajungem într-o lume total diferită şi dăm peste un om diferit, cu ambiţii politice diferite. Abu Musab al-Suri s-a născut în oraşul sirian Alep în 1958.
Nu se cunosc prea multe despre tinereţea lui, dar se ştie că s-a înscris în ramura armată a Frăţiei Musulmane din Siria, în 1980. A călătorit în Afganistan, punctul fierbinte al islamismului violent, devenind în cele din urmă unul dintre cei mai influenţi strategi ai al Qaida. Şi avea mult mai multe în comun cu Johann Most decât o barbă roşcată.
Precum Most, şi al-Suri a recunoscut că există o problemă cu folosirea violenţei pentru schimbări politice pe termen lung. Terorismul, spunea el, poate afecta naţiuni şi guverne, însă nu este suficient de puternic pentru a le ameninţa existenţial.
O mişcare globală
Terorismul poate provoca distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti, însă nu poate dărâma un guvern, cum nu-l poate forţa să îşi schimbe politicile. Aşadar, al-Suri a gândit o mişcare globală, bazată pe violenţă, care să schimbe ideologii.
În viziunea lui al-Suri, violenţa are două scopuri. În primă instanţă, terorismul funcţionează precum propaganda, atrăgând susţinători şi luptători. În al doilea rând, luptătorii sunt încurajaţi să comită acte repetate de violenţă. Aşa se creează panică în masă şi se răspândeşte teamă în rândul naţiunilor.
Aceste două poveşti ilustrează marea problemă a terorismului, „dilema teroriştilor”, după cum o numeşte autorul. Problema teroriştilor este că îşi doresc schimbări politice majore, însă au foarte puţine resurse pentru a reuşi asta. Există o gaură imensă între ce au şi ce vor.
De-a lungul istoriei terorismului, această dilemă a generat numeroase tactici de luptă. De exemplu, Statul Islamic a încercat – cu succes pe alocuri – să ocupe militar teritorii. Mai recent, după atentatele din Paris şi ameninţarea asupra întregii Europe, jihadiştii au arătat că au o nouă viziune strategică, cu ambiţii globale.
Terorismul este, practic, o strategie a celor slabi împotriva celor puternici, consideră Benedict Wilkinson. Cu alte cuvinte, teroriştii au foarte puţine resurse, însă obiectivele lor politice, dorinţele de schimbare, sunt uriaşe.
Teroriştii nu se uită la efectele imediate ale violenţei, ci la rezultatele care vin cu timpul. Tocmai de aceea terorismul rareori funcţionează. Într-o lume complexă ca a noastră, efectele violenţei nu sunt doar mai greu de anticipat, dar şi mai greu de generat şi de controlat. Terorismul este o strategie politică instabilă.
Un guvern atacat ar putea exagera şi i-ar putea legitima pe terorişti, la fel de bine cum ar putea să nu facă asta. O naţiune care asistă la violente ar putea prelua ideile politice pe care le exprimă atacurile şi începe o revoluţie, dar, în aceeaşi măsură, ar putea să nu facă asta.
O mişcare socială s-ar putea coagula în jurul unei ideologii şi comite acte de violenţă în numele sau, la fel de bine cum este posibil să n-o facă. Iar adevărul este că aceste lucruri nu se întâmplă de cele mai multe ori.
Dacă au succes atât de rar, de ce continuă teroriştii să comită atacuri? Pentru că, spus la modul cel mai simplu, aceşti oameni cred că dacă ei vor face lucrul X, atunci cineva va răspunde cu acţiunea Y, iar obiectivele lor politice vor fi îndeplinite. Fiindcă gândesc aşa, teroriştii cred că vor avea succes.