Pe măsură ce tot mai multe evenimente descurajante vin buluc peste noi, iar rasismul şi xenofobia sunt în creştere, observăm asemănările cu anii dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ne punem speranţa însă în câteva diferenţe cheie.
Este opinia jurnalistului The Guardian Paul Mason, specializat în economie şi justiţie socială.
Totul se întâmplă extrem de rapid: votul pentru Brexit, tentativă de lovitură de stat din Turcia, masacrele islamiste din Franţa, candidatura lui Donald Trump la preşedinţia SUA.
Din America până în Franţa şi Marea Britanie de după votul pentru Brexit, rasismul şi xenofobia care iau amploare, alături de apariţia politicienilor cu rate de popularitate din două cifre, îi fac pe oameni se se întrebe: să fie o reîntoarcere a anilor ’30?
La prima vedere, asemănările există. Votul Marii Britanii să părăsească UE este ca o paralelă la decizia sa panicată de a renunţa, în septembrie 1931, la standardul aur – sistemul global prin care valoarea unei monede era definită în aur.
UK a fost prima ţară importantă care a renunţat la sistemul economic mondial. Şi background-ul economic de atunci – marea criză financiară şi colapsul băncilor – are ecouri în situaţia actuală.
Suntem într-o situaţie mai bună
Însă o analiză atentă a anilor ’30 dezvăluie că situaţia noastră de astăzi este mai bună, se poate recupera în multe moduri. Totuşi, stăm mai prost cu privire la un aspect.
Prăbuşirea Wall Street-ului în 1929 a dus, doi ani mai târziu, la încetinirea creşterii economice, care a cauzat colapsul băncilor de pe ambele părţi ale Atlanticului, adoptarea unor măsuri de austeritate în economii deja slăbite, şi, implicit, a dus la naţionalism economic.
Faptul că elitele au pledat pentru şomajul în masă, pentru a mai reduce presiunea pusă pe salarii, a provocat revolta în societate – iar grupurile fasciste au aprins scânteia. A fost nevoie de doar doi ani de la prima victorie electorală a lui Adolf Hitler ca Partidul Nazist să obţină un scor de 37% la alegerile din Germania.
Apoi, au urmat masivele demonstraţii de extremă dreapta din Paris, în 1934; revolta minerilor asturieni din Spania, oprită de armată şi reînarmarea germană care a început în 1935.
Războiul civil din Spania începe în 1936, iar în acelaşi an muncitorii din Franţa şi Statele Unite ocupă fabricile. Între timp, Stalin începe marea epurare. Acum capătă situaţia din anii ’30 o formă esenţială: democraţia capitulează, iar războiul este din ce în ce mai sigur, cu tot cu uciderea în masă a civililor.
Diferenţa? Trăim într-o economie globalizată
Pentru noi, cei care trăim astăzi, singură diferenţa pozitivă este că ne aflăm deja într-o economie globalizată, susţine Mason. Noi pornim de la un sistem economic mai interdependent, unde independenţa economică este considerată la scară largă – chiar şi de către politicienii care ar dori să o încerce – sinucidere curată.
Pentru că şi-au dat seama de asta, elitele panicate s-au văzut forţate – la conferinţele G20 de la Londra şi Cannes, în 2009 şi 2011 – să ia măsuri extraordinare pentru a evita o avarie economică în stilul celei din anii ’30.
Elitele au respins economiile de genul celor care au aruncat Statele Unite în criză, iar Germania în fascism. Peste tot, extremismul de dreapta a fost ţinut la distanţă până acum.
Problema este că, din punct de vede politic, într-un anumit aspect am ajuns mai rău decât în 1930.
„Forţaţi-vă să vedeţi subterfugiile reţelelor sociale: ura organizată împotriva actriţei de culoare Leslie Jones, rasismul şi misoginismul anonime, fuziunea dintre ura anti-stânga şi cea anti-islam.
Forţaţi-va, măcar o dată, să vedeţi ce unii oameni văd în fiecare zi: copii negri ucişi de poliţişti americani, copii sirieni făcuţi bucăţele de forţele lui Assad, ale Rusiei sau ale SUA, bloggeri crucificaţi în public de Statul Islamic, cadavrele francezilor după atacul din Nisa”, îndeamnă jurnalistul The Guardian.
Astăzi, o întreagă generaţie este brutalizată – fie că se confruntă cu masacre, violuri şi tortură, fie că pur şi simplu vede imaginile sau aude poveştile. Însă cel mai rău lucru din prezent – şi milioane de oameni simt asta – este avântul spre catarsis. Este imposibil să ne imaginăm că vom ajunge cu toţii într-o stare de plictiseală.
Aparent, avem două lucruri care au lipsit în anii ’30. Avem miliarde de creiere educate pe planetă şi avem conceptul universal şi inalienabil de drepturile omului. Aşa că nu. Nu suntem din nou în anii 1930, doar că de dată asta cu drone şi trolli. Avem – şi trebuie să apărăm – un sistem global optimist, conchide autorul.