În nerecunoscuta Republică Nagorno-Karabah (NKR) este armistițiu. Părțile aflate în conflict încep să facă schimb de militari decedaţi, încearcă să afle soarta persoanelor dispărute. Rezultatele agravării bruşte a situaţiei de-a lungul liniei de contact între armeni și azeri sunt limitate la consecințele inevitabile ale oricărei campanii militare. Pozițiile părților de-a lungul liniei de contact nu s-au schimbat. Dar există unele schimbări ale pozițiilor politice, scrie Nezavisimaia Gazeta.
În Armenia, în legătură cu evenimentele din Nagorno-Karabah în prim plan a ieșit problema relațiilor cu partenerii din spațiul post-sovietic, în special cu cei din Uniunea Economică Eurasiatică (CEEA), din care face parte şi Armenia.
Decizia de a muta summit-ul CEEA de la Erevan la Moscova, pentru a nu sublinia vreun eventual sprijin pentru Armenia, deşi s-a luat cu mult înainte de escaladarea din Nagorno-Karabah, a fost văzută de către Erevan ca o formă de boicot.
Poziția Kazahstanului (iniţiatorul propunerii mutării locului de desfăşurare a summitului) nu ar trebui să surprindă. Președintele Nazarbaev nu a ascuns faptul că soluția problemei armeano-azere se rezumă la restaurarea jurisdicției guvernului de la Baku asupra Nagorno-Karabah. În plus, ambele țări – Kazahstan și Azerbaidjan – au o strânsă cooperare economică, o serie de proiecte interesante, și fac parte din uniunea statelor turcice.
În acest context, Armenia se întreabă: la ce bun atunci parteneriatul dintre Armenia și Kazahstan în cadrul blocului militar-politic denumit Organizația Tratatului Securităţii Colective (OTSC)?
Își poate cineva imagina că, în cazul în care un membru NATO este atacat de o țară care nu este membru al Alianţei, un alt membru al NATO va lua partea agresorului, calcând al cincilea articol al Cartei NATO?!
Apropos, acest „al cincilea articol” este copiat la indigo chiar în numele OTSC. Desigur, Erevanul nu scapă din vedere că, din punct de vedere formal, ostilitățile au fost între Azerbaidjan și Nagorno-Karabah. Ultimul, deşi se află în „intimitate” cu Armenia, nu poate fi identificat cu ea. Din acest motiv, apărarea colectivă a OTSC nu se aplică și în cazul NKR. De aceea, partea armeană nici nu miza pe ajutorul OTSC, mai ales din partea țărilor de limbă turcică. Însa evaluările şi aprecierile politice anti-armene făcute de aliaţii pe linie de OTSC au fost pentru Erevan o surpriză neplăcută.
În special, Armenia a fost rănită de o declarație a Belarusului, motiv pentru care ambasadorul a fost chemat la Ministerul de Externe al Armeniei pentru explicaţii. După aceea, Minskul a făcut o altă declaraţie cu privire la situația din Nagorno-Karabah, în care a prevalat apelul la pace.
Este revoltată Armenia şi de atitudinea principalului sau aliat, Rusia. În primul rând, Erevanul este nemulţumit de livrările de arme către Azerbaidjan. Acum guvernului armean intenționează să inițieze la ONU o rezoluţie privind impunerea unui embargou asupra livrărilor de arme către Baku. Președintele Serzh Sargsian a menționat că în discuțiile cu conducerea rusă va atinge acest subiect.
Autoritățile armene au subliniat faptul că înțeleg situația – dacă Rusia refuză, Azerbaidjanul putea cumpăra arme din orice alta țară exportatoare. Erevanul face apel însă la latura morală a problemei.
Societatea armeană poate nu ar fi reacţionat atât de emoţional la ideea furnizării de arme ruseşti azerilor, dacă nu ar fi fost declaraţiile, de cele mai multe ori absurde, ale unor politicieni și experți ruși care susţineau că vânzând arme azerilor, Rusia își întărește influenţa şi controlul asupra Azerbaidjanului și că, în final, aceste relaţii ar fi benefice pentru Armenia. Luptele din Nagorno-Karabah au demonstrat că, chiar dacă influenţa Rusiei la Baku crește, acest lucru nu este în măsură să descurajeze reluarea ostilităților.