Rafflesia arnoldii este o plantă parazit, care deține recordul mondial pentru producerea celor mai mari flori individuale. Ea face parte din genul Rafflesia și poate fi găsită în pădurile tropicale din Bengkulu, insula Sumatra, Indonezia și Malaezia. Acest gen conține aproximativ 28 de specii (inclusiv 4 specii caracterizate incomplet, descoperite de Willem Meijer în 1997). Florile de Rafflesia arnoldii au fost reperate la înălțimi de până la 1.000 metri.
Planta este, de asemenea, cunoscută pentru mirosul ei insuportabil, care amintește de mirosul cărnii în descompunere. De aceea este cunoscută și sub numele de „floarea cadavru”.
Rafflesia arnoldii trăiește ca un parazit pe rădăcinile unei plante agățătoare. Are un corp vegetativ foarte redus (fără frunze, tulpini și rădăcină) fiind format dintr-un țesut (pseudomiceliu) nevascularizat, care are forma unui cordon, situat sub scoarța și în lemnul rădăcinii plantelor gazde, în țesutul cărora trimit haustori (organe vegetale asemănătoare unei ventuze), cu care extrag substanțele nutritive. Această plantă nu produce clorofilă și depinde doar de gazdă, pentru a supraviețui. Cu toate acestea, planta este practic invizibilă și poate fi văzută numai în timpul stadiului de înflorire, când mugurii încep să se dezvolte.
Specia este cunoscută pentru producerea celor mai mari flori individuale. Ele au un diametru de aproximativ 1 metru și o greutate medie de 11 kg. Mugurele devine floare după un an de zile. Mugurele cărnos dezvoltă o căpățână asemănătoare verzei, care, în cele din urmă, se deschide treptat, formând un imens bol maro roșcat, înconjurat de cinci petale cauciucate de culoare roșie cu puncte deschise la culoare. Partea superioară a cupei florale este îngroșată ca un inel.
Procesul de deschidere durează aproximativ 4 zile. Centrul florii prezintă numeroase proeminențe ascuțite, asemănătoare unor țepi. Deși rolul acestora este încă necunoscut, unii cercetători sunt de părere că țepii contribuie probabil la degajarea căldurii și, astfel, la intensificarea mirosului.
Frumusețea stranie a florii este însă trecătoare, întrucât în numai câteva zile aceasta moare și începe să se descompună, lăsând în urmă o substanță vâscoasă de culoare neagră. Mirosul „special” al florii atrage muștele, gândacii și alte insecte care polenizează floarea.
Rafflesia arnoldii este o specie rară, pe cale de dispariție. Majoritatea mugurilor nu apucă să ajungă la maturitate sau să se deschidă. Mulți sunt culeși pentru a fi folosiți în medicina tradițională sau pentru a fi consumați ca delicatesă, numărul florilor din sălbăticie scăzând astfel simțitor. Un alt factor care reprezintă un real pericol îl constituie distrugerea habitatului lor, pădurile tropicale.
Planta este una dintre cele trei flori naționale ale Indoneziei, alături de iasomia albă și orhideea lunii.
Specia a fost descoperită în 1818, în timpul unei călătorii în pădurea indoneziană, fiind denumită astfel după botanistul britanic Joseph Arnold și partenerul său de expediție, sir Thomas Stamford Raffles, fondatorul și guvernatorul de atunci al statului Singapore.
Rafflesia arnoldii a fost descrisă în mod oficial, în 1821, de către Robert Brown (1773-1858), un botanist și palaeobotanist scoțian.