Am scris această nuvelă, conducându-mă după evenimentele petrecute în vara anului 1940, când URSS a ocupat cu forţa Basarabia, obligându-i pe români să plece de aici în 4 zile (termen pe care însuşi ruşii nu l-au respectat), în speranţa de a deschide ochii şi de a-i face să înţeleagă adevărul pe cei ce încă mai susţin sus şi tare că ruşii ne-au salvat de sub ocupaţia României. Ruşii ne-au ocupat cu forţa, rupându-ne de la Patria Mamă – România, şi ne-au adus doar rău şi suferinţă, de care nu putem scăpa nici acum…..
Era sfârşit de iunie, cu mult soare şi timp frumos. De dimineaţă se anunţa să fie o zi frumoasă, caldă, chiar caniculară ca şi precedentele. Oamenii se grăbeau care şi încotro, la serviciu, la cumpărături, care la lucru în câmp, căci se spune că „cine se trezeşte de dimineaţă mai departe ajunge”. Nu departe se observau un grup de copii care se grăbeau să ajungă la ore, unii din ei se opriseră puţin şi vorbeau ceva. Se pare că nu prea aveau chef de ore, căci arătau ceva spre partea de apus unde se afla nu departe o frumoasă pădurice de mesteacăn, iar sub poalele copacilor se întindea un teren de fotbal. Deodată se întâmplă ceva, ceva neprevăzut ce-mi atrăsese atenţia la ei. Unul din ei se pare că atrăsese atenţia celorlalţi. La început am crezut că felul cum era îmbrăcat acel pici stârnise zarvă între ei. Acesta părea să fie genul de copil care nu iese niciodată din cuvântul părinţilor, sârguincios care aduce de la şcoală doar note care i-ar bucura pe părinţii săi. După ochelarii mari de vedere, părul ciufulit şi urmele de pix ce le avea pe uniforma şcolară era lesne de stabilit că era genul de copil ce stă în bibliotecă mai tot timpul, un fel de şoricel de bibliotecă.
La început am crezut că el era împotrivă ca să chiulească de la ore, iar ceilalţi se chinuiau să-l convingă. Treptat însă mi-am dat seama că altceva se întâmplă acolo. La început toţi se făcuseră cerc în jurul lui făcând glume şi amuzându-se pe seama lui, ca treptat să văd că începe să dispară zâmbetul de pe faţa lor, chiar unii mai mici afişând pe feţele lor o vădită teamă.
Începusem să devin curios: ce le putea spune acel copil de le atrase aşa mult atenţia tuturor. Privind la ceas, apoi la orarul trenurilor care era afişat în gară, văzusem că mai e suficient timp până să sosească trenul ce urma să mă ducă la Bucureşti. Atunci mă hotărâse-i să mă apropii puţin mai aproape de ei, poate voi putea să prind ceva crâmpeie din discuţia lor. Primul cuvânt pe care l-am înţeles a fost Hitler. Mă îngrozisem şi eu la auzul acestui nume, căci se zvonea că se pregăteşte de un sângeros război. Apoi brusc mă gândisem că sunt doar zvonuri ale copiilor, nu aveau ei de unde să ştie despre toate astea, pentru că atunci nu erau mijloace de informare în masă ca să poţi afla ce se întâmplă măcar la Iaşi, Bucureşti, Craiova sau Chişinău, dar încă ce se întâmplă tocmai în Polonia.
Eram gata să plec liniştit cu gândul că sunt doar nişte poveşti ce se inventează de obicei printre copii, când deodată aud cum unul din copii mai mari îl întreabă pe cel cu vestea, …dar tatăl tău ce este căpitan de avion…?” Nu aveau ei de unde să ştie cum stau lucrurile prin armata română… la care acel băiat care le captase atenţia tuturor cu povestirile lui, îi explicase că tatăl său era locotenent-colonel în armata română şi că a primit înştiinţare din partea casei regale să fie pregătiţi în orice moment din zi sau noapte să-şi apere ţara de o eventuală invazie a germanilor …
Brusc ceva se întâmplă, toţi îşi întoarseră privirea spre mine şi se uitară foarte uimiţi. Pentru moment mă fâstâcisem puţin. Aveam impresia că am fost observat că îi spionam şi acum îmi vor cere socoteala pentru asta. Deşi în privirile lor se citea mai degrabă uimire, curiozitate decât ură, ceea ce m-a şi derutat puţin, totuşi parcă mă luase puţin teama când am văzut că au început să se deplaseze în direcţia mea. Pe moment nu mi-a venit în minte decât să fac stânga împrejur şi să o iau repejor la pas, să mă pierd undeva prin mulţimea din gară pentru a evita un moment nu prea plăcut. Dar, imediat ce mă întorsesem cu faţa spre gară, în spatele căreia se afla şi acea frumoasă pădurice de mesteacăn despre care am vorbit mai sus, mi-am dat seama imediat că acei copii nu aveau nicio treabă cu mine. Imediat le-am înţeles marea uimire şi curiozitate ce se vedea în ochii lor căci am devenit la fel de uimit la vederea frumuseţii ce se observa de sub ramurile mesteacănilor din marginea păduricii. Era o căprioara de toată frumuseţea, zveltă, gingaşă şi fragilă. Şi mai mare mi-a fost uimirea când am văzut că în loc să se sperie de copii gălăgioşi ce se îndreptau spre marginea mestecănişului şi să se facă nevăzută printre copaci, ea venea spre noi, spre gară, spre mulţimea de oameni curioşi. Nu mai văzusem aşa ceva. Îmi venise în gând pe loc că era o căprioară ce fugise de la vreo grădină zoologică, căci părea să fie foarte obişnuită cu oamenii.
Atunci am început să înaintez prin mulţimea de oameni pentru a ajunge cât mai aproape de acea făptură frumoasă a naturii. Cu greu am reuşit să ajung în preajma ei căci nu eram eu singurul doritor de a fi cât mai aproape de ea, de a o atinge, de a-i simţi respiraţia caldă şi umedă în podul palmei. M-am îndreptat spre ea cu mâna întinsă, până ce i-am simţit botul cald şi umed în podul palmei. Ea nu se împotrivi deloc, chiar se apropie de mine şi mai mult parcă încercând să se ascundă de ceva din pădure. I-am privit ochii mari frumoşi, de o tulburătoare nevinovăţie, dar în care parcă se observau o urmă de teamă, spaimă, chiar groază. Era clar, ceva se întâmpla în pădure, ceva ce noi nu ştiam, iar această făptură minunată a naturii a venit să ne înştiinţeze, doar că noi nu-i puteam înţelege graiul.
Am examinat-o atent poate observ vreun semn, vreun număr după care mi-aş da seama de unde a evadat, de la ce grădină zoologică sau ocol pentru întreţinerea animalelor sălbatice. Dar spre marea mea uimire nimic din ce văzusem la ea nu arăta că ar aparţine de vreun ocol pentru animale sau grădină zoologică…
Şi totuşi mă uimea această îndrăzneală a ei de a veni în mijlocul oamenilor…o fiinţă deşi atât de splendidă, totuşi de o pură sălbăticie, venea cu atâta curaj într-o gară cu atâta zgomot făcut de monştrii metalici din gară, produşi ai minţii umane, şi zarva făcută de oamenii curioşi.
Imediat îmi venise în gând spusele acelui pici despre tatăl său şi războiul lui Hitler. Oare această fiinţă minunată simţea pericolul ce venea din apus, unde se afla şi păduricea de mestecăniş, oare să fi ajuns deja armatele germane aşa de aproape?Am încercat să-mi încordez auzul pentru a-mi da seama ce se întâmplă în pădure, poate aud unele eventuale zgomote. Dar nu se putea desluşi nimic în vacarmul ce-l făceau locomotivele, dar şi oamenii care se îmbulzeau să vadă mai bine căprioara, să o poată atinge.
Deşi mă îndepărtasem suficient de oameni şi de gară, totuşi nu se auzea nici cel mai mic zgomot în pădure care să-mi dea de ştire că s-ar întâmpla ceva acolo.
După câteva clipe de contemplare am fost brusc scos din gândurile mele de vocile oamenilor care se întristaseră căci căprioara brusc ieşi din mulţime şi o luă spre pădure. Mai putusem să observ doar cum se făcea nevăzută printre copaci.
Oamenii au început treptat să se împrăştie care şi pe unde, doar nişte femei în vârstă au rămas să mai bârfească acea întâmplare deosebită. Am auzito pe cea mai în vârstă dintre ele cum spunea că înainte de primul război mondial se mai întâmplase lucruri de genul acesta, dar cu totul în altă parte, probabil unde se născuse şi-şi petrecuse ea copilăria.
Atunci îmi trecuse prin tot corpul un fior rece. Auzisem de la oamenii mai în vârstă din sat despre ororile ce le făcuse primul război mondial. Oare să ajung să trăiesc şi eu asemenea momente groaznice? Pe loc îmi dispăruse toate visele mele măreţe de viitor, şcoala de aviator de la Piteşti, staţia de alimentare cu petrol pe care vroiam să o deschid…. Totul devenise pentru mine ceva de domeniul trecutului, le consideram doar nişte imaginaţii ale unui adolescent despre un viitor luminos, care acum se anunţa sumbru şi trist.
Am stat mult acolo aşezat pe iarbă. Acele femei după ce bârfiseră cât bârfiseră plecaseră şi ele, venise şi plecase şi trenul meu. L-am observat ca prin vis, dar nu mai aveam puterea şi dorinţa să mai plec. Nu mai vroiam să plec nicăieri, vroiam să fiu alături de părinţi, prieteni, căci se anunţau vremuri grele….şi cel mai mult îmi doream să mai văd odată acea fiinţă frumoasă care se ivise şi apoi tot aşa de repede dispăruse în pădure, să încerc să o privesc, să citesc în ochii ei ceea ce se întâmplă, ceea ce ne aşteaptă. Nici nu mi-am dat seama când se înserase deja. M-am ridicat şi am plecat spre casă, unde nu am fost întâmpinat cu prea mult entuziasm când au auzit că am renunţat la viitorul meu pentru o căprioară.
A doua zi dis-de-dimineaţă m-am trezit şi am plecat în gară. De data aceasta nu mai aşteptam niciun tren, vroiam doar să mai văd odată frumoasa căprioară în speranţa că voi putea înţelege ce se întâmplă. Timpul trecea foarte greu, îmi părea că stau acolo de o veşnicie. Am observat că nu numai eu aşteptam căprioara. Micii mei amici de ieri erau şi ei pe acolo în aşteptarea ei. Bineînţeles că ei aveau un alt scop pentru care o aşteptau decât mine. Totuşi asta îmi dăduse speranţă că ea, căprioara va veni din nou, deoarece nu o aşteptam doar eu şi asta însemna că sunt şanse să apară din nou.
În timp ce stăteam şi-mi tot veneau tot felul de idei unele mai optimiste decât altele nici nu observasem când căprioara îşi făcuse din nou apariţia. Doar că de data asta chiar părea înspăimântată de-a binelea şi parcă încerca să ne transmită şi nouă acea teamă a ei, o teamă care ar fi trebuit să ne pună în gardă asupra pericolului iminent ce ne aşteaptă A înaintat doar câţiva paşi din pădure s-a oprit, a început să lovească cu copita piciorului drept din faţă în pământul uscat de sub ea. A repetat de câteva ori această mişcare după care s-a făcut nevăzută în pădure.
Copii şi ceilalţi oameni se arătaseră foarte dezamăgiţi că de data asta nu au avut ocazia să se apropie de ea, să o mângâie, să se joace cu ea.
Şi mie îmi părea rău că nu am putut să-i privesc ochii, să citesc din ochii ei pericolul ce ne aştepta, dar era evident din neliniştea şi teama ei că se întâmpla ceva grav, lucru de care vroia să ne înştiinţeze şi pe noi.
De data asta nu am mai stat prea mult în preajma gării. Am plecat grăbit spre casă să-i anunţ pe cei de acasă despre cele întâmplate. Mama se înspăimântă la cele auzite, îşi făcuse cruce şi începu să se roage. Tata m-a privit şi mi-a zis „nu cred că aş mai putea îndura încă odată cele întâmplate în celălalt război”, apoi plecă îngândurat şi profund marcat spre casa veche, unde cu toţii bănuiam că ţinea arma ascunsă, dar pe care niciodată nu am avut ocazia să o vedem. Întrebându-l odată despre puşcă el mi-a răspuns scurt şi sec „ fiule, nu ai văzut şi nici nu-ţi doresc să vezi vreodată o adevărată armă, căci am văzut eu prea multe în copilăria mea”
Restul zilei trecuse repede, fiecare încercând să facă câte ceva prin curte, prin casă în speranţa că ar putea uita de cele întâmplate.
Urmă alte două zile la fel cu apariţii ale căprioare la marginea pădurii, în preajma gării de trenuri, apariţii ce au fost şi mai scurte decât primele două. Apoi nu s-a mai arătat la marginea pădurii. Toţi se întrebau ce se întâmplase cu ea, dar nimeni nu putea răspunde la această întrebare.
În a şasea zi după ce nu şi-a mai făcut frumoasa căprioară apariţia la marginea pădurii, se întorsese tata de la Sfatul Bătrânilor, era un vechi obicei al bătrânilor satului să se întrunească în momente grele şi de restrişte şi să discute, să se sfătuiască în privinţa unei anumite probleme cu care se confruntă satul nostru şi nu numai.
De la poartă am observat o tristeţe vădită pe faţa lui, ceva se întâmplase, ceva ce-l marcase mult. L-am întrebat ce se întâmplase. Mi-a răspuns că în timp ce discutau cu bătrânii satului se apropie de ei un cioban bătrân care le spusese că căprioara pe care o îndrăgise tot satul fusese împuşcată de un grup de oameni, partizanii, care cică s-au adunat cu arme în pădure pentru a apăra satul de un eventual atac al nemţilor. Ei împuşcase căprioara, dar nu fusese în stare să o împuşte mortal, iar aceasta reuşise să fugă de acei oameni răi până în preajma turmei de oi a ciobanului, unde nemaiavând puteri să meargă căzuse jos. Acesta o luă şi o ascunse în stâna sa unde încercă să o salveze. La puţin timp îşi făcuseră apariţia şi partizanii care o căutau şi-l întrebă dacă nu a văzut-o. Bătrânul evident că a negat ca ar fi văzut-o. Dar după ce plecă ei şi se întoarse înapoi la ascunziş pentru a ajuta căprioara rănită, aceasta deja nu mai respira…
În finalul celor spuse de tatăl meu am observat o lacrimă pe obrazul său. Parcă îşi pierduse graiul. Avusese nevoie de puţin timp pentru a-şi reveni, apoi spuse „de ce a trebuit să o omoare? Ei, partizanii, ruşii, cei care au spus că vor lupta spre binele nostru, ne-au luat şi ultimul bine pe care ni l-a trimis Dumnezeu, ultimul ajutor. Ea ne anunţase de pericolul ce ne ameninţă. Ne-au luat şi ultima speranţă!
Apoi se îndreptă repede spre hambar. Atunci îi văzusem pentru prima dată arma! Căprioara murise. Începuse ceea de ce ne temeam cu toţii. Începuse războiul! Începuse ocupaţia sovietică… urma cea mai neagră perioadă pentru poporul nostru…
Şi răul venea de la Răsărit, nu de la Apus cum se credea……….
Blogul lui Valentyn