Rusia se poate dovedi foarte generoasă când vine vorba de colecţia ei de mici vasali din regiunile separatiste create în diverse state aparţinând spaţiului exsovietic. În anii ’90, Moscova a înghiţit cu greu pastila amară a dispariţiei URSS, dar nu a uitat să finanţeze grupările separatiste din Osetia de Sud, Abhazia sau Transnistria.
Iar pe măsură ce Rusia şi-a revenit din punct de vedere economic, prezenţa trupelor sale în aceste teritorii a crescut în mod direct proporţional, o bună parte din bugetul Federaţiei Ruse fiind sacrificat pentru a întreţine guvernele separatiste din aceste teritorii vasale, observă analiştii Stratfor.
Afacerea perfectă
Pentru micile enclave smulse de Kremlin din trupul statelor ex-sovietice afacerea ce are ca sponsor Moscova se dovedeşte extrem de rentabilă.
Cele trei teritorii aservite Moscovei sunt izolate din punct de vedere economic, culorile negru şi gri fiind cele care ar putea descrie paleta în care evoluează piaţa locală.
Osetia de Sud are o suprafaţă de 3.900 km pătraţi şi o populaţie de 40.000 de locuitori, Abhazia are 8.500 km pătraţi şi puţin peste 240.000 de locuitori, în vreme ce Transnistria, 4.100 km pătraţi, are aproximativ 555.000 de cetăţeni înregistraţi.
Autorităţile depind aproape în totalitate de sprijinul financiar al Moscovei pentru a supravieţui.
Din punctul de vedere al Moscovei afacerea este şi mai bună, fiecare din aceste teritorii având un rol strategic în blocarea unei eventuale apropieri prea periculoase a Georgiei sau a Moldovei de sfera de influenţă a Occidentului.
Prezenţa trupelor ruseşti în aceste regiuni este capcana pe care orice lider occidental va încerca să o evite în cazul în care ar veni vorba de apărarea respectivelor state în caz de primejdie.
În final, acesta este şi scopul sponsorizărilor acordate pentru regiunile separatiste.
În ultimii ani însă, reţeta aceasta de afaceri geostrategice ale Moscovei a devenit ceva mai complicată şi mult mai împovărătoare financiar.
Pentru a anexa Crimeea, Kremlinul a trebuit să ia pe post de „copii de suflet” şi autoproclamatele Republici Populare din Lugansk şi Doneţk, din estul Ucrainei.
Crimeea are ea însăşi o populaţie de 2 milioane de persoane, răspândită pe cei 26.000 de kilometri pătraţi ai peninsulei.
La cheltuielile necesare pentru îngrijirea locuitorilor de pe teritoriul Crimeii se adaugă şi grija celor 3,5 milioane de locuitori din cele două republici separatiste, condensaţi în cei 16.000 de kilometri pătraţi ai zonelor de conflict din estul Ucrainei.
Deşi cifrele exacte nu sunt cunoscute cu precizie, anumite rapoarte indică faptul că subvenţiile anuale turnate de Moscova în puşculiţa autorităţilor din Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria au valori cuprinse între 100 şi 300 de milioane de dolari.
În schimb, noile „sponsorizări” acordate separatiştilor din estul Ucrainei toacă rezervele bugetare ale Moscovei într-un ritm îngrijorător – 2,4 miliarde de dolari au fost alocaţi anul acesta Crimeii numai pentru a susţine economia locală.
La această sumă se pot adăuga cei 2 miliarde de dolari pe care analistul Serghei Aleksashenko crede că Kremlinul i-a vărsat ca sprijin militar separatiştilor proruşi din Ucraina, iar suma continuă să crească.
Cotizaţiile Moscovei sunt într-adevăr în creştere, dar nu doar în zonele din imediata vecinătate.
Enclave noi, costuri ridicate
Susţinerea Rusiei pentru regimul Assad din Siria şi încercarea de a crea o enclavă alawită în provincia Latakia, fief al familiei preşedintelui de la Damasc, are costuri ridicate, de asemenea.
Iar misiunea se dovedeşte cu atât mai dificilă cu cât apele încep să se agite şi în enclava plantată în inima teritoriului azer: Nagorno-Karabah. Sunt destule semne că Rusia este dispusă să colaboreze cu Azerbaidjanul în conflictul mocnit întreţinut de azeri cu Armenia.
O eventuală detaşare a unor trupe de menţinere a păcii în regiune va demonstra şi intenţia Moscovei de a păstra cât de mult se poate controlul în această zonă din vecinătatea Mării Caspice.
Din estul Ucrainei până în Nagorno-Karabah şi până la ţărmul mediteranean al Siriei, Rusia încearcă cu disperare să îşi lase urma asupra zonelor cu importanţă strategică.
Este o încercare costisitoare, dar nu şi lipsită de o strategie din punct de vedere geopolitic.
Slăbită sau puternică din punct de vedere economic, ţaristă, comunistă sau capitalistă, Rusia se va vedea nevoită să se poziţioneze în interiorul barierelor naturale de pe harta sa pentru propria-i securitate.
La graniţa cu Ucraina limita este reprezentată de Nipru, dar, prin cele două republici separatiste, Moscova va continua să submineze constant puterea Kievului, cu scopul de a ţine Ucraina pe post de zonă tampon în faţa NATO.
De asemenea, anexarea Crimeii oferă marinei ruse un port important, Sevastopol, ca şi avantajul logistic necesar pentru a-şi trimite flota militară în Mediterană.
Porturile Latakia şi Tartus din Siria îi oferă şi ele o deschidere excelenţă la zona estică a Mediteranei şi o platformă pentru dezvoltarea influenţei în zona fostului Levant.
Caucazul este şi el un alt punct forte al ruşilor, din moment ce Armenia pare absorbită total de farmecele Kremlinului, Georgia nu mai îndrăzneşte să conteste autoritatea Moscovei în cele două regiuni arbitrar create pe teritoriul său, iar Nagorno-Karabah este pe masa de negociere pusă de oficialităţile din Baku.
Un stat alawit în Siria
Şi soarta minorităţii alawite din Siria mege mână în mână cu evoluţia conflictului din estul Ucrainei.
Prinsă într-un război rece cu Washingtonul pe tema conflictului izbucnit în fostul spaţiu sovietic, Moscova avea nevoie de o monedă de schimb la periferia zonei sale de influenţă.
Siria a părut alegerea perfectă, dată fiind şi poziţia antagonistă a celor două mari puteri militare în legătură cu susţinerea taberelor angrenate în războiul civil din această ţară.
Intervenţia americană împotriva grupării jihadiste Statul Islamic a oferit momentul potrivit pentru Moscova de a se implica făţiş în problema siriană, Kremlinul mizând probabil şi pe asumarea unui rol de negociator în derularea procesului de pace între Occident şi regimul de la Damasc.
Aceasta ar oferi ocazia Rusiei să solicite Statelor Unite o îndepărtare a influenţei Washingtonului din imediata sa vecinătate.
Pentru a aşeza regimul Assad la aceeaşi masă a negocierilor cu SUA şi aliaţii suniţi din Orientul Mijlociu, Rusia, împreună cu Iranul, încearcă să creeze un stat alawit independent, care să rămână stabil chiar şi când restul Siriei se va dezmembra în bucăţi.
Până acum, Kremlinul a cheltuit peste 500 de milioane de dolari pentru construirea unor fortificaţii şi baze militare de-a lungul litoralului mediteranean al Siriei.
Costul sponsorizării geopolitice
Cu siguranţă strategia Kremlinului nu este ieftină, dar nici lipsită de logică. Statul rusesc slăbeşte din interior şi în acelaşi timp simte în ceafă răsuflarea provocatoare a Statelor Unite, care deja au câştigat teren integrând în NATO 3 foste ţări ex-sovietice.
Rusia este încă o forţă, dar simte nevoia de a avea cât mai multe atuuri externe în diverse zone strategice de pe glob, pentru a face faţă perioadei întunecate care se apropie.
Factura pe care Rusia trebuie să o plătească în aceste condiţii devine însă destul de usturătoare. Folosind doar un nivel minim al cheltuielilor raportate sau intuite de către analişti, Rusia ar aloca anual peste 5 miliarde de dolari pentru susţinerea acestor enclave cu aparenţă statală.
Pentru actualul buget al Rusiei, de 206 miliarde de dolari, suma pare totuşi redusă, aproximativ 3% din total, dar costurile reale sunt mult mai mari.
În primul rând, sprijinul militar acordat de Rusia unor astfel de republici separatiste nu poate fi asigurat decât în condiţiile în care bugetul Apărării va continua să crească.
În al doilea rând, zone precum Nagorno-Karabah sunt adevărate butoaie cu pulbere, orice scânteie declanşată într-o astfel de enclavă putând arunca în aer întreaga securitate regională.
În Siria, situaţia este şi mai complicată, aliaţii de la Teheran oscilând între susţinerea preşedintelui Bashar Al-Assad, membru al minorităţii religioase alawite şi interesul opozanţilor acestuia, în majoritate suniţi.
În timp ce îşi prepară o strategie aeriană ofensivă în Siria, Rusia trebuie să ia în calcul şi interesele Turciei, ale Statelor Unite, Israelului şi ale altor forţe implicate în conflictul din această ţară.
În acelaşi timp, în Ucraina, aşa cum Rusia vrea să-şi asigure o poziţie de control, nu este exclus ca şi SUA să recurgă la un artificiu geopolitic.
Iar cum în acest caz este vorba de imediata vecinătate a Rusiei, interesul Moscovei este să-şi joace cartea cât mai prudent, iar asta înseamnă şi retragerea Kremlinului din postura de sponsor oficial al enclavelor separatiste din Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi estul Europei.