Aproape toate societăţile au aplicat, la un moment dat, pedeapsa cu moartea. De la trasul pe roată până la injecţia letală, metodele de execuţie s-au schimbat sau, în unele locuri, au dispărut definitiv. Iată cum se pune în aplicare pedeapsa capitală în statele în care este încă în vigoare.
În Statele Unite, deţinuţii executaţi astfel sunt, mai întâi, imobilizaţi pe o targă. Apoi două perfuzii, una folosită pentru a aplica pedeapsa şi una de rezervă, sunt introduse în venele condamnatului, dezinfectate, în prealabil, cu alcool. Instrumentele medicale utilizate sunt sterilizate, fapt care a ridicat numeroase semne de întrebare, dat fiind scopul procedurii. Autorităţile dau trei explicaţii pentru această practică: în primul rând, acele sunt, oricum, sterilizate din fabrică, în al doilea rând, ar fi periculos pentru personalul închisorii să lucreze cu echipamente care nu sunt dezinfectate şi în al treilea rând, execuţia poate fi amânată după introducerea perfuziilor, iar o eventuală îmbolnăvire a deţinutului ar duce la procese împotriva statului, potrivit realitatea.net.
Americanii folosesc o combinaţie de trei substanţe pentru a duce procedura la bun sfârşit: mai întâi un sedativ, de regulă un barbituric, apoi pancuroniu bromură, un medicament care paralizează muşchii şi, în final, o substanţă care opreşte inima, de obicei clorură de potasiu.
Electrocutarea
Aplicată, de obicei, prin intermediul scaunului electric, această metodă de execuţie a fost introdusă iniţial în New York, ca o alternativă la spânzurare. Aparatul a fost inventat de angajaţi ai lui Thomas Edison, în 1889 şi prima persoană omorâtă astfel a fost William Kemmler, un an mai târziu.
Condamnaţii executaţi astfel sunt legaţi de un scaun conectat la o sursă de curent electric. Apoi, o serie de electrozi sunt fixaţi la cap şi la picioare pentru a realiza un circuit închis. De regulă, între corp şi electrozi sunt puşi bureţi cu soluţie salină, pentru a mări conductivitatea. Voltajul şi numărul de şocuri aplicate diferă de la stat la stat, dar, de cele mai multe ori, călăul foloseşte mai multe şocuri pentru a se asigura că deţinutul şi-a pierdut viaţa. În general, se evită aplicarea unui singur şoc, mai lung, pentru că electricitatea arde pielea deţinuţilor. Nu se ştie dacă persoanele executate astfel îşi pierd cunoştinţa după primul şoc sau sunt paralizate de curentul electric şi nu pot reacţiona. Uneori, mişcările muşchilor sunt atât de violente încât condamnaţii îşi rup oasele.
Camera de gazare
Această metodă de execuţie a fost inventată tot în Statele Unite, ca o procedură mai umană de a ucide deţinuţii decât spânzurarea sau plutonul de execuţie. Iniţial, s-a propus umplerea celulei condamnatului în cauză cu gaz, în timp ce acesta doarme, dar celulele închisorilor nu sunt închise ermetic şi procedura ar fi fost sortită eşecului. Prima persoană executată în acest fel a fost Gee Jon, în 1924.
Deşi au existat cazuri în care s-a folosit dioxid de carbon sau monoxid de carbon pentru a duce procedura la bun sfârşit, de regulă se utilizează cianura de hidrogen. Deţinuţii ucişi astfel sunt imobilizaţi într-o cameră construită special, pe un scaun sub care călăul plasează câteva granule de cianură de potasiu. Camera este apoi sigilată şi granulele sunt amestecate cu acid sulfuric, introdus printr-o serie de tuburi. Reacţia chimică eliberează cianură de hidrogen, care este letală. Deţinuţii sunt conştienţi în timpul procedurii, iar moartea se produce prin asfixiere, aşa că metoda este neplăcută şi pentru condamnaţi şi pentru cei care privesc. Camera este apoi neutralizată cu amoniac anhidru înainte să fie deschisă, iar gardienii poartă măşti de gaze pentru siguranţă.
Spânzurătoarea
Metoda principală de execuţie până la sfârşitul secolului al XIX-lea, spânzurarea deţinuţilor este din ce în ce mai puţin utilizată în prezent. În Statele Unite se mai practică doar în Washington, Delaware şi New Hampshire, deşi toate aceste state au ca metodă principală de execuţie injecţia letală.
Prizonierii ucişi astfel sunt aşezaţi deasupra unei trape şi li se fixează un ştreang în jurul gâtului. Trapa este apoi deschisă şi condamnatul cade de la o înălţime de aproximativ doi metri. Moartea survine aproape instantaneu, prin ruperea gâtului, dar au existat numeroase cazuri în care deţinuţii au fost decapitaţi de funie sau nu au murit pe loc, rămânând în viaţă până la sufocare.
Decapitarea
Această formă de execuţie a fost utilizată timp de mii de ani, dar, în prezent, nu mai este legală decât în patru state, Yemen, Iran, Qatar şi Arabia Saudită. Totuşi, doar Arabia Saudită continuă să o aplice, în celelalte trei ţări metoda fiind permisă de lege, dar nefolosită de autorităţi.
De obicei, execuţiile prin decapitare au loc în faţa moscheilor, în public, vinerea, după rugăciune. Infracţiuni ca violul, crima, apostazia (renunţarea publică la religie sau renegarea acesteia), jaful armat sau traficul şi consumul repetat de droguri sunt pedepsite în acest mod. În 2007, autorităţile au decapitat patru bărbaţi din Sri Lanka, condamnaţi pentru jaf armat, şi le-au expus cadavrele în public pentru a da un exemplu.