Recunosc: Iurie Leancă îmi este simpatic, dar asta nu mă determină să fiu emfatic şi nici să-l adulez. Îl consider parţial responsabil de situaţia deplorabilă din sectorul financiar-bancar şi apreciez mandatul său de prim-ministru ca fiind precar şi chiar sinistru. Pentru mine, politicianul Leancă s-a născut speranţă şi a murit deziluzie.
Am urmărit cu viu interes cele două emisiuni televizate în care dumnealui s-a produs şi am înţeles că nu prea are nimic de spus. Nici cine a cauzat prejudicii incomensurabile statului, nici de ce nu s-a opus schemelor de delapidare a banilor publici şi nici că şi-ar recunoaşte partea sa de vină. Disocierea acestuia de „şatra liberal-democrată” nu-mi poate oferi satisfacţie, decât în măsura în care îmi reconfirmă supoziţia că se întăreşte opoziţia parlamentară declarată pro-europeană, iar la iminentele alegeri prezidenţiale monstruoasa coaliţie dintre PLDM, PDM şi PCRM nu mai are, teoretic, numărul suficient de voturi (doar 60 din cele 61 necesare).
În cadrul primului talk-show la care a participat în calitate de simplu deputat, Iurie Leancă s-a referit evaziv atât la implicarea sa în „afacerea BEM”, cât şi la concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău. Ceea ce m-a frapat este nonşalanţa cu care a încercat să se (auto)exonereze de orice răspundere în cazul Băncii de Economii, rostind o frază cel puţin puerilă, dacă nu chiar imbecilă: „Am fost doar prim-ministru”. Nu m-am aşteptat ca un demnitar de talia sa, consacrat în ale diplomaţiei, să recurgă la inocenţa copilăriei. Să o facă pe niznaiul.
Abia la cealaltă emisiune la care fusese invitat, fostul premier a declarat că Vlad Filat i-a recomandat să cedeze pachetul majoritar al acţiunilor statului în favoarea unor „samariteni” siberieni. Zis şi făcut. Dar rămâne întrebarea: de ce a tăcut atâta timp? Şi de ce pentru domnul Leancă a contat atât de mult opinia unui şomer şi nu s-a consultat cu vreun bancher? Întreb doar, nu dau cu parul şi nici cu stejarul, vorba maestrului Constantin Tănase.
În ceea ce priveşte situaţia cu aeroportul, Leancă a făcut-o pe mortul în păpuşoi. Cică „unica soluţie era concesionarea” acestuia. Fie ne crede pe toţi retardaţi, fie îi mai reprezintă pe cei ahtiaţi de bani şi putere. Experţii Băncii Mondiale, într-un Raport întocmit în noiembrie 2012, propuneau trei variante pentru reabilitarea infrastructurii aeroportuare, nu doar una. Alternativele concesionării erau contractarea unui management străin şi privatizarea integrală sau parţială. Din păcate, însă, aceste opţiuni au fost eludate, tocmai pentru ca şi aceste active ale statului să fie furate. Conform secţiunii 5.1 din Contractul de concesiune a Aeroportului Internaţional Chişinău se vor investi 115,2 milioane euro în termen de 2 ani doar după atingerea fluxului de pasageri de 2,6 milioane de persoane anual. Cu certitudine, aceşti bani nu se vor mai aloca, întrucât numărul celor care utilizează serviciile Aeroportului Chişinău abia de se ridică la jumătate şi mă îndoiesc că se va dubla în curând.
Îmi pare rău pentru domnul Leancă, dar proiectul său politic e mort din faşă. Scheletele din dulap îi şifonează papionul european pe care-l afişează. Dânsul nu duce lipsă doar de bani, de sediu şi chiar de membri din eşalonul principal, ci şi de imaginea imaculată necesară oricărui nou partid care vrea să răsară din asfaltul Chişinăului. E nevoie de sânge proaspăt în politică, nu de transfuzie. Or, Iurie Leancă şi-a trăit momentul de glorie (prin semnarea Acordului de Asociere cu UE), dar nu a ştiut să-l gestioneze ca o pe victorie, inclusiv personală. Prea multe a promis, de prea multe ori s-a lăsat compromis şi prea târziu s-a dezis de matrapazlâcurile foştilor colegi. Îi urez succes în demersul său temerar, dar am rezerve faţă şansa acestuia de a se (re)afirma.
Ţinând cont de exemplul unui alt fost premier, care a creat ditamai alianţa unui singur om („Alianţa Braghiş”), protagonistul acestui articol şi-ar putea denumi formaţiunea în Partidul „Iurie Leancă Europeanul” (PILE), ochind astfel doi iepuri odată: accentuarea unicului calificativ pozitiv ce i se atribuie (de eurofil) şi atragerea în proiect a cât mai multor indivizi cu pile. Altminteri viaţa sa politică va fi mai scurtă decât propriul mandat de prim-ministru.