Visul bogăţiei pare să ia sfârşit pentru saudiţi. În ciuda poziţiei strategice şi a resurselor sale, Arabia Saudită nu a reuşit să îşi consolideze poziţia, ignorând faptul că epoca de aur a petrolului ar putea lua şi sfârşit.
Obligată acum să îşi apere valorile în faţa unui război politico-religios care se extinde rapid în tot Orientul Mijlociu, saudiţii s-ar putea vedea nevoiţi să recurgă la o alianţă nefirească, aceea cu Israelul, arată publicaţia Quartz.
Tărâmul neîncrederii
Decenii la rând, saudiţii s-au zbătut să asigure în jurul regatului o zona stabilă pentru liderii islamici suniţi. Planurile Moscovei pentru Orientul Mijlociu le-a stricat de cele mai multe ori calculele liderilor de la Riad.
A început cu invadarea Afganistanului de către trupele sovietice în 1979, s-a accentuat cu fuga şahului din Iran şi declanşarea revoluţiei islamice la Teheran şi s-a perpetuat până la declanşarea Primăverii Arabe din 2011, mişcare care s-a răspândit din Libia, Egipt, Yemen şi Bahrain.
Între toate aceste provocări, saudiţii au fost nevoiţi să balieze între interesele proprii, cele ale Statelor Unite, aliat tradiţional al Riadului, şi, din când în când, să intervină dur pentru a stinge orice urmă de democratizare a societăţilor din Egipt, Bahrain şi Yemen.
Un singur focar al Primăverii Arabe, cel din Siria, nu i-a alarmat foarte mult pe saudiţi, Damascul fiind perceput ca un aliat de bază al Iranului, inamicul şiit al dinastiei sunite de la Riad.
Dar, pentru a păstra aliaţii religioşi în fruntea statelor din vecinătate sau pentru a creşte presiunea pe regimul Assad, saudiţii au fost nevoiţi să cheltuiască sume importante de bani, aceasta chiar şi când cheltuielile interne se dovedeau împovărătoare.
Fragila stabilitate din Orientul Mijlociu avea nevoie de un singur factor declanşator pentru a răsturna situaţia în defavoarea Arabiei Saudite, iar Riadul a avut parte de trei mari surprize din acest punct de vedere.
Fără aliaţi
Revolta houtitilor din Yemen i-a luat prin surprindere pe saudiţi, care înainte de a se angrena în războiul civil desfăşurat în imediata apropiere a graniţelor lor au fost nevoiţi să facă apel la partenerii tradiţionali.
Mai întâi s-au îndreptat spre Pakistan, ca fiind singura putere nucleară din lumea musulmană, dar politicienii de la Islamabad, sătui deja de războaiele sectare, au refuzat oferta de a se alătura ofensivei duse împotriva rebelilor yemeniţi.
Americanii, preocupaţi de negocierile intense pentru semnarea unui acord pe teme nucleare cu Iranul, au ignorat atât avertismentele transmise de saudiţi, cât şi pe cele venite din Israel.
În principiu, interesul americanilor în Orientul Mijlociu s-a diminuat considerabil după descoperirea unor rezerve de combustibil care garantează independenţa energetică a Statelor Unite pentru o perioadă destul de lungă.
La doar câteva luni după semnarea acordului nuclear cu Iranul, temerile liderilor din Arabia Saudită s-au adeverit, Rusia crescând gradual implicarea sa în războiul din Siria, alături de Teheran.
De unde până acum, Bashar al-Assad era pe punctul de a fi dat jos de către grupările insurgenţilor, mai nou puterea de la Damasc pare să câştige teren prin aportul de armament, trupe şi raiduri aeriene de susţinere asigurate de una dintre super-puterile nucleare ale lumii.
Rezultatul final se arată dezastruos pentru saudiţi, în condiţiile în care Statele Unite par să îşi fi luat mâna de pe problema Orientului Mijlociu, în vreme ce Iranul se bucură de susţinerea unui aliat de calibru.
Confruntarea regională
Grija principala a Riadului este să nu piardă controlul regiunii în favoarea Iranului. Din acest punct de vedere, Teheranul pare mult mai avantajat de puterea militară, economică şi strategiile şi alianţele mult mai complexe.
În ciuda anilor de sancţiuni economice care au presat asupra Teheranului, iranienii au reuşit să îşi extindă influenţa în regiune, în vreme ce Arabia Saudită, deşi s-a bucurat de un deceniu de prosperitate, pare mai degrabă izolată.
Puterea de la Riad a acordat Egiptului împrumuturi de zeci de miliarde de dolari pentru a stabiliza un aliat tradiţional.
În ciuda acestui fapt, Egiptul, condus de incompetentele elite militare care au asistat la declinul său ca putere regională, pare mai degrabă o povară pentru saudiţi decât un atu.
Riadul pare să nu se mai bucure decât de susţinerea arătată de aliaţii din cadrul Consiliului Ţărilor din Golf, dar aceştia sunt prea mărunţi pentru a conta în această confruntare regională.
Ultima soluţie
Turcia, o altă ţară cu lideri suniţi, interesată de asemenea de situaţia din Siria, ar putea reprezenta un potenţial aliat pentru Arabia Saudită.
Problema se complică în momentul în care liderii de la Ankara dau semne că se îndreaptă spre o nouă confruntare cu rebelii kurzi din Siria, Irak şi din interiorul ţării.
Pe de altă parte, turcii sunt perfect conştienţi că în acest moment sunt flancaţi de ruşi din două poziţii, din Nord, după ce Moscova a anexat Crimeea, şi din Sud odată cu declanşarea operaţiunilor militare ruseşti în Siria. Astfel, următoarele mişcări ale Ankarei rămân de nedescifrat.
China reprezintă un aliat de dorit, dar în ciuda nevoii de petrol manifestată de gigantica economie a Asiei, Beijingul pare greu de văzut intrând într-o confruntare împotriva Rusiei şi într-o alianţă pro-americană.
Pe de altă parte, China nici nu are de gând să repete dezastrul american din Afganistan.
India, deşi nu la fel de bogată sau bine dotată din punct de vedere militar ca şi China, a arătat un oarecare interes în combaterea extremismului islamic.
Guvernul de dreapta de la New Delhi pare orientat spre Statele Unite din punct de vedere politic, dar India are şi o importantă comunitate de musulmani de origine siriană, aşa că intrarea într-un război dus pe teritoriu sirian nu ar fi cea mai înţeleaptă alegere a lui Modi.
În Orientul Mijlociu, în mod ironic, Arabia Saudită pare să împărtăşească aceleaşi temeri şi aceeaşi poziţie referitoare de creşterea influenţei Iranului doar cu Israelul, singura putere nucleară din regiune.
Deşi, la prima vedere, o alianţă între saudiţi şi guvernul Netanyahu ar părea de-a dreptul ilogică, sunt destule semnale care arată că între Riad şi Tel Aviv există deja o cooperare tacită.
Anumite negocieri, purtate în cadrul Consiliului Ţărilor din Golf au netezit calea unei normalizări a relaţiilor între Israel şi Arabia Saudită.
Alte semne sunt deja aşteptate să apară pe măsură ce aceste două state şi-au exprimat în acelaşi timp dezacordul faţă de încheierea acordului nuclear cu Iranul.
Alte puncte de vedere comune se referă la dorinţa ambelor guverne de a-l vedea înlăturat pe Bashar al-Assad de la putere, ca şi la sentimentul de respingere a influenţei Hezbolah în lumea arabă.
Nu în ultimul rând, israeliţii şi saudiţii împărtăşesc aceeaşi teamă că alianţa Rusia-Iran în menţinerea unui război proxy în Orientul Mijlociu ar putea produce mai multe victime decât Statul Islamic.
Noile alianţe politico-militare din regiunea Orientului Mijlociu ar putea să fie făcute după regula celei mai puţin costisitoare alegeri greşite pe care o ai la îndemână.