(FOTO) O jumătate de secol de știri cu Fidel Castro: Amintirile extraordinare din Cuba ale corespondenților Reuters

by Genko Genko
Distribuiti mai departe...

Agenția de presă Reuters a avut corespondenți la Havana dinaintea celui de-al doilea război mondial, iar de la revoluția din 1959, a transmis toate evenimentele majore ale epocii lui Fidel Castro, de la invazia americană din Golful Porcilor până la bolile bătrâneții.

Trei corespondenți Reuters — Frances Kerry, Andrew Cawthorne și Anthony Boadle — și-au făcut cunoscute lumii o parte din amintirile despre fostul președinte cubanez, sâmbătă, după moartea acestuia la vârsta de 90 de ani.

Frances Kerry: În vara lui 1994, Fidel Castro lupta pentru supraviețuirea revoluției. Economia era praf după căderea Uniunii Sovietice, care acordase un sprijin vital timp de decenii, iar încercările de reforme economice lansate de Castro în 1993 mai aveau mult până să îmbunătățească viața cubanezilor obișnuiți.

Mulți cubanezi erau sătui de „Perioada Specială”, cum era denumită de guvern austeritatea economică severă. Ei erau nemulțumiți de orele de întrerupere a curentului în fiecare zi, de orele parcă nesfârșite de așteptat autobuzele, de efortul de deplasare pe străzile fierbinți și în pantă ale Havanei pe biciclete chinezești greoaie și de lupta pentru a face rost de bunuri elementare cum ar fi un săpun sau un deodorant.

Discursurile lui Castro erau pline de referiri la rezistența și demnitatea cubanezilor, dar viața reală era adesea mai puțin eroică. Oamenii slăbiseră și glumeau sumbru despre mâncarea groaznică și cafeaua făcută de mai multe ori din aceleași boabe. Cei care vizitau redacția Reuters plecau uneori cu săpunul în buzunar dacă mergeau la baie.

Un flux constant de oameni se scurgea spre Florida în ambarcațiuni improvizate, uneori rudimentare până la nivelul de camere de pneuri. Unii furau bărci.

Castro denunța Washingtonul și susținea că Statele Unite încurajează plecările și culeg fugarii de pe mare, acceptându-u ca imigranți legali. 

Zvonuri despre ceva ce urma să se petreacă în portul Havana pe 5 august 1994 au declanșat o acumulare de ură care s-a transformat într-un protest antiguvernamental fără precedent în centrul orașului.

Țin minte cum îmi bătea inima în timp ce mă grăbeam să mă întorc în redacție în după-masa aceea, ca să trimit știrea. Era nemaiauzit la acea vreme să protesteze lumea. Cine putea ști cum va reacționa guvernul? Pierde Castro controlul?

Dar, tocmai când lucrurile păreau că scapă de sub control, Castro a făcut dovada abilității politice care îl caracteriza și care explică în parte longevitatea revoluției cubaneze și cu siguranță explică fascinația de a transmite știri despre anii săi îndelungați la putere.

Demonstrațiile au fost împrăștiate de forțele de securitate. Însoțit de cohorte de susținători organizați, Castro a sosit în zona protestelor într-un jeep și le-a transformat într-un miting pro-guvernamental.

Apoi, ca o lovitură de maestru în zilele următoare, a anunțat că dacă Statele Unite nu își modifică politica față de emigranții cubanezi, guvernul cubanez nu va mai încerca să oprească oamenii să plece de pe insulă, ci va închide ochii.

Era o supapă de siguranță care a permis plecarea celor mai disperați.

Castro mai permisese revărsarea unui val asemănător de nemulțumiri în exodul de la Mariel, din 1980. Mai mult, problema a fost mutată direct la Washington. Până la sfârșitul verii, 30.000 de cubanezi plecaseră. Permițând exodul, Fidel Castro a trimis mingea în terenul președintelui american Bill Clinton. SUA au fost astfel obligate să nu mai primească migranții cubanezi salvați de pe mare în Strâmtoarea Florida, iar în septembrie s-a ajuns la un acord bilateral asupra unei migrații mai „ordonate”, inclusiv prin acordarea a 20.000 de vize anual cetățenilor cubanezi.

A fost o vară plină de disperare și moarte pentru cei de pe plute care n-au supraviețuit, dar și o vară care l-a arătat pe Castro în culmea vicleniei și încăpățânării.

Andrew Cawthorne: În timpul șederii mele în Cuba (1998-2002) nu era greu să dai peste vorbărețul comandant suprem.

Noi, micul corp de presă de la Havana, îl urmăream la inaugurări de statui, întâlniri de solidaritate ale femeilor, despărțiri de demnitari la aeroport, iar Castro, cu silueta lui înaltă, se abătea adesea la o vorbă. Uneori poveștile erau nedorit de lungi, pe subiecte profund plictisitoare, la ore groaznice, iar alte ori câteva cuvinte tăioase ne făceau să fugim spre redacții pentru a transmite lumii.

„A! Rubio (blondul) de la Reuters!”, zicea când mă vedea. „Ce-ți mai face soția?” (venezueleană, un punct în favoarea mea din partea cubanezilor).

Sau: „Ei? Ce-ți spun stăpânii tăi de la Washington să scrii azi?”. Asta era riposta lui permanentă cu care făcea economie de timp la întrebările incomode.

O dată m-a chemat pe mine și alți trei șefi de agenții pentru o muștruluială la ora unu noaptea, într-un birou auster din Palatul Revoluției, pentru o știre. Audiența a început cu cuvinte furioase care intimidau, venind din partea unui Castro cu față de Zeus, care ședea într-un fotoliu în fața noastră. Însă, după ce s-a calmat, problemele s-au terminat cu niște râsete și o poveste pentru a doua zi în blocnotesul meu. Ceva de genul „Fidel Castro e ‘sănătos ca un adolescent’ după zvonuri de boală”.

Apoi erau dezbaterile stânjenitoare în direct la televiziune. O dată, când am încercat să deviez spre politică subiectul indicat al parti-pris-ului cubanez în privința dopajului în competițiile sportive internaționale, m-a pus la punct în fața națiunii: „Să nu crezi că nu te cunosc, că nu știu ce intenții ai și cu cine vorbești”.

A doua zi, telefonul îmi suna continuu de la apelurile dizidenților cubanezi care îmi „mulțumeau” că l-am „înfruntat” pe Comandante, așa că am hotărât să-mi iau liber o săptămână ca să nu mai fiu în centrul atenției pe insulă. Totuși, într-o stațiune îndepărtate de pe litoral, directorul m-a recunoscut de la televiziunea de stat și mi-a oferit o strângere de mână călduroasă, o cameră gratis și un coș uriaș cu fructe. 

Culmea întâlnirilor a fost un dineu extraordinar care a ținut toată noaptea, spre sfârșitul lui 1999, dacă țin bine minte. În ciuda a ceea ce părea o perioadă neobișnuită în istorie, cu acces decent al corespondenților străini la Fidel Castro, noi eram un grup dificil și ne plânsesem în gura mare politrucilor că au trecut săptămâni de când n-am mai vorbit cu bărbosul.

Răspunsul a fost tipic pentru Castro. Vreți acces? Bine, veniți la cină la mine și întrebați ce vreți, toată noaptea!

Am intrat într-o sufragerie mare din Palatul Revoluției pe la 6 după-masa și am luat loc la o masă uriașă cu principalii săi miniștri, în timp ce Castro vorbea într-una fără să ia o îmbucătură, iar servitorii săi ne tratau cu mâncare și vin.

Pe la patru dimineața, abia strecurasem câte un cuvânt în răspunsurile lui cu orele la doar câteva întrebări și ne strigam unii pe alții din priviri, „cum scăpăm de aici?”.

Când un coleg desemnat era gata să se ridică și să mulțumească politicos, dând semnalul de plecare, un altul i-a pus dezastruos lui Castro o întrebare echivocă despre „punctele lui de vedere despre intrarea Americii Latine în secolul 21”. În felul său tipic, didactic și cu vorbe multe, ne-a prezentat într-adevăr punctele sale de vedere, începând cu Patagonia în sud și ajungând aproape de America Centrală pe când răsărea soarele.

Asta a părut să-l trezească din meditație și ne-a condus la ieșire. Cum petrecuserăm mare parte din după-amiaza din ajung gândindu-ne la cele mai iscoditoare întrebări posibile și presupunând că în calitate de corespondenți încercați n-o să fim duși de nas de bătrânul cel viclean, am plecat fără nimic nou și ne-am dus către paturile noastre epuizați și păcăliți.

Anthony Boadle: Am ajuns la Havana în 2002, când Fidel Castro se confrunta cu o amenințare fără precedent din partea opoziției interne, organizate într-o rețea la scară națională de către dizidentul catolic Oswaldo Paya.

După câteva zile, mișcarea declanșată de acesta mergând pe bicicletă ca să distribuie manifeste a primit un impuls puternic de la fostul președinte al SUA Jimmy Carter. Într-un discurs la Universitatea din Havana, cu Castro în primul rând, Carter a menționat Proiectul Varela al lui Paya, o petiție semnată de 11.000 de cubanezi care insistau pentru reforme democratice.

În conformitate cu condițiile vizitei lui Carter, presa de stat din Cuba trebuia să redea exact cuvintele acestuia, iar ziarul Partidului Comunist, „Granma”, a fost obligat să retipărească după două zile întregul discurs, cu tot cu mențiunea respectivă. A fost prima dată când majoritatea cubanezilor au aflat despre mișcarea lui Paya, care a continuat să se răspândească pe insulă.

Dar nu pentru multă vreme. În martie anul următor, când întreaga lume era atentă la invazia SUA în Irak, guvernul lui Castro a arestat 70 de dizidenți și a frânt coloana vertebrală a mișcării lui Paya. Până în ziua de azi, grupurile dizidente din Cuba au rămas un corp divizat, bine infiltrat de poliția politică.

Unui prieten diplomat îi plăcea să spună că două lucruri merg excelent în distopia orwelliană tropicală a lui Castro: controlul politic și piața neagră. Traiul în Havana era un efort continuu de a afla de unde să cumperi bunuri de uz casnic, dar cea mai rea parte a „Perioadei Speciale” trecuse deja și, odată ce aflai cum stă treaba, nu trebuia decât un apel de pe telefonul mobil ca să ți se livreze la ușă o cutie de trabucuri Montecristo sau homari proaspeți.

Oficialii guvernamentali cubanezi care se ocupau de mine erau politicoși și prietenoși, dar fermi când era vorba de frecventele admonestări.

În mod ironic, nu le plăcea să fie numiți țară comunistă, deși Partidul Comunist era singura opțiune.

O regulă de supraviețuire pentru corespondenții din Havana era vitală: nu invita niciodată dizidenți acasă, doar la redacție, unde personalul infiltrat poate informa autoritățile. Când a devenit evident că pentru mine casa era casă, nu mi-au mai ascultat telefonul.

Autoritățile cubaneze nu m-au hărțuit niciodată, dar mi-au retras viza în 2008 și a trebuit să plec. După câteva luni, în încercarea de a discredita corespondențele mele din insulă, un dizident devenit informator al guvernului a afirmat la televiziune că l-am prezentat șefului stației CIA într-o noapte, pe o alee întunecoasă — o acuzație comică, fiindcă l-am cunoscut în locuința unui diplomat american.

Accesul la informații nu era niciodată ușor într-un guvern unde nicio oficialitate nu îndrăznea să vorbească în afara liniei, iar întrebările erau transmise lui „el Jefe”. Am reușit să schimb două vorbe cu Castro de cinci ori. O dată, ca răspuns la o întrebare de 10 secunde despre relațiile cu SUA, am primit de la el un răspuns de 45 de minute în care s-a referit inclusiv la pactul Ribbentrop-Molotov dintre naziști și sovietici.


Distribuiti mai departe...

CITIȚI ȘI...