Din ce în ce mai multe voci cer statelor bogate din Golful Persic să adopte mai mulţi refugiaţi de război din Siria. Chiar şi în lumea arabă, percepţia că acestea nu fac nimic pentru refugiaţi este larg răspândită.
Pentru mulţi refugiaţi însă, ţările din Golful Persic ar putea fi adevărate destinaţii periculoase, chiar dacă aparenţele indică puternice legături cultural-spirituale între Siria şi unele state din regiune, arată istoricul Leonid Bershidsky într-un editorial publicat pe Bloomberg.
Păreri false
Opinia larg răspândită că Arabia Saudită nu a adoptat niciun refugiat sirian este falsă de-a dreptul, spune istoricul.
Riadul a acceptat peste 500.000 de imigranţi sirieni pe teritoriul ţării, conform datelor prelucrate de Nabil Othman, reprezentantul Înaltului Comisariat ONU în regiune.
Cifra pare destul de mică, prin comparaţie cu populaţia de 31 de milioane de saudiţi, dar Arabia Saudită nici nu este o semnatară a Convenţiei ONU pentru refugiaţi, aşa că sirienii aflaţi pe teritoriul saudit nici nu deţin acest titlu.
Pe de altă parte, orice critic al saudiţilor ar putea afirma că aceştia ar fi putut face mai mult, în condiţiile în care se fac responsabili de finanţarea şi înarmarea grupărilor Opoziţiei din Siria.
Libanul, spre exemplu, a acordat azil pentru nu mai puţin de 1,3 milioane de sirieni, reprezentând aproape un sfert din populaţia locală.
Sunt alte motive însă pentru care Arabia Saudită nu mai acceptă sirieni în ţară sau care îi fac pe şeicii din Emiratele Arabe Unite să finanţeze şi să echipeze tabere de refugiaţi pe teritoriul altor state, dar nu în ţara lor.
Suniţi şi Şiiţi
Rivalitatea dogmatică dintre aripile sunita şi cea şiită a Islamului a născut nu de puţine ori conflicte sângeroase în ultimul mileniu.
În Siria, populaţia majoritară este de religie sunita. Nu ar fi o problema din acest punct de vedere pentru integrarea lor în regatul saudit, unde majoritari sunt adepţii aceleiaşi secte a Islamului.
Există însă un lucru pe care serviciile de securitate de la Riad îl cunosc foarte bine.
Multe zone controlate de sunitii din Siria au fost creuzetul în care s-a dezvoltat gruparea teroristă Statul Islamic, ţintă actuală a raidurilor aeriene derulate de Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite.
Din acest punct de vedere, Arabia Saudită şi Statul Islamic sunt inamici declaraţi, iar pentru ofiţerii de la Riad devine greu de distins dacă refugiaţii sirieni au părăsit ţara de teama ororilor comise de ISIS sau din cauza bombardamentelor recente.
Probleme religioase au fost sesizate şi în alte ţări mulsulmane unde s-a acordat refugiu celor fugiţi din Siria.
În Turcia, de exemplu, în prima fază, refugiaţii sirieni au fost instalaţi în provincia Hatay, un fief al comunităţii alawite, o minoritate religioasă din care se trage şi dictatorul sirian Bashar Al-Assad.
Numărul sunitilor adăpostiţi în această regiune a alterat echilibrul etnic-religios de până atunci, stârnind ample proteste din partea liderilor alawiti.
În cele din urmă, Ankara s-a văzut nevoită să relocheze noii veniţi. În cazul kurzilor sirieni refugiaţi în Turcia, oficialii de la Ankara au crezut că instalarea lor în regiunilor cu o populaţie densă de kurzi turci va rezolva problema.
Dar, pe măsură ce noii veniţi au prins rădăcini în zonă, localnicii au început să protesteze.
În Liban, unde echilibrul dintre suniţi şi şiiţi este destul de fragil, autorităţile au decis să pună capăt intrării unor noi valuri de refugiaţi în ţară, temându-se mai ales de reacţiile violente ale miliţiilor Hezbollah şiite.
Beirutul a impus deja restricţii de viză pentru cetăţenii din Siria, iar reînoirea actelor de rezidenţă pentru cei primiţi în ţară devine tot mai dificilă.
Egiptul a pimit refugiaţi din Siria pentru o scurtă perioada, până când preşedintele Abdel Fattah el-Sisi a suspectat că noii veniţi ar putea avea legături cu Frăţia Musulmană, o grupare teroristă regională pe care Sisi a jurat să o stârpească.
Risc de tensiuni etnice
Statele din Golful Persic mai au un motiv să se ferească de noii veniţi.
În multe ţări din regiune numărul expatilor este covărşitor faţă de populaţia locală, şeicii îmbogăţiţi din afacerile cu petrol aducând în timp muncitori din India, sud-estul Asiei şi alte ţări vecine să muncească în zonă.
85% din populaţia Qatarului şi a Emiratelor Arabe Unite este formată din străini. În Kuweit aceştia reprezintă 69% din populaţia ţării, iar în Bahrain trec cu puţin peste 50%.
Pentru aceste state, o nouă infuzie de populaţie străină înseamnă nu doar să împartă bogăţia generată de petrol cu noii veniţi, dar şi riscul apariţiei unor tensiuni etnico-religioase şi politice.
Echilibrul dintre politică şi credinţă poate fi invizibil în Occident, dar în Orientul Mijlociu este de o importantă covârşitoare, născând războaie atât de devastatoare încât un străin nu le-ar putea înţelege.
Atâta vreme cât sirienii nu se vor simţi bine primiţi în state precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe, aceştia nu se vor îndrepta spre aceste destinaţii.
Este logic într-un fel ca refugiaţii să nu fie acceptaţi în state unde venirea lor ar rupe un echilibru deja creat, riscând în schimb să declanşeze un haos total.
Soluţia Europa
Culmea ironiei este că dacă Europa va pune la punct un sistem de redistribuire a lor, mulţi dintre refugiaţi vor ajunge să se instaleze în ţări în care nu şi-ar fi imaginat că o vor face: Bulgaria, Lituania, Slovenia etc.
Cei mai mulţi europeni se opun acestei idei susţinând că sirienii vor aduce după ei războiul şi vechile duşmănii interconfesionale ale Islamului.
Raportat la populaţia întregii Europe însă, chiar şi câteva milioane de refugiaţi din Siria nu ar reuşi să schimbe cu mai mult de un procent structura etnică locală, iar riscul ca localnicii să se amestece în disputele lor religioase este foarte redus.
Există, bineînţeles, riscul infiltrării teroriştilor jihadişti printre refugiaţi, dar riscul unor atacuri teroriste există chiar şi fără acest exod dinspre Orientul Mijlociu spre Europa.
În plus, practicile umanitare din Occident au de obicei un efect de calmare a persoanelor cu înclinaţii violente.
Studii efectuate asupra primelor generaţii de emigranţi din Statele Unite arată că aceştia au comis mai puţine infracţiuni decât populaţia locală.
Ar fi frumos dacă statele arabe bogate şi-ar deschide uşile pentru refugiaţii din Siria. Însă, indiferenţa lor nu este o scuză pentru Europa şi Statele Unite de a întoarce spatele victimelor războiului din Siria.
Occidentul este mult mai bine pregătit să gestioneze această criză umanitară ce riscă să se transforme într-o catastrofă, iar Europa are nevoie de aceşti imigranţi.