Replica ministrului de Finanţe german, Wolfgang Schaeuble, prin care le sugera grecilor un abandon voit pentru 5-10 ani din zona euro a stârnit turbulenţe politice în luna iulie şi continuă să facă valuri.
Plecând de la această idee, economistul şef al băncii Allianz, Michael Heise, diseca firul în patru, într-un editorial Project Syndicate, pentru a contura un tablou al zonei euro în care Germania şi alte câteva ţări nordice ar lipsi din cadrul uniunii monetare.
Idee dubioasă
Ideea nu este tocmai originală, fiind promovată de o parte din susţinătorii Greciei la mai puţin de o zi după ce Schaeuble a scos pe gură porumbelul.
Deşi a primit câteva aplauze discrete, implementarea acestei idei ar fi „lipsită de viziune, nepractică şi dubioasă din punct de vedere economic”, spune bancherul.
În primul rând, s-ar dovedi extraordinar de greu să extragi cea mai mare economie a Europei din cadrul ţărilor care au adoptat moneda unică.
O discuţie serioasă pe această temă ar crea imediat panică în pieţele financiare, date fiind incertitudinile care planează asupra unui astfel de proces.
Însă, dincolo de aceste inconveniente, apar alte elemente perturbatoatre de ordin economic. În primul rând, adepţii acestei idei dau prea mare credit teoriei conform căreia o monedă mai slabă are puterea de a alimenta creşterea economică.
Ei susţin că odată cu ieşirea Germaniei din zona euro, moneda unică s-ar deprecia ceea ce ar duce la creşterea economică rapidă a economiilor din uniunea monetară. Chestiunea pare improbabilă.
Înainte de introducerea euro, ţări precum Italia, Grecia, Portugalia şi Spania, ba chiar şi Franţa, după 1980, recurgeau adesea la devalorizarea monedelor naţionale, obţinând în schimb nivelul dorit de inflaţie însoţit de o uşoară creştere economică.
Tocmai acest fenomen de depreciere constantă a momit aceste ţări să se alăture Germaniei într-o uniune monetară comună, cu o valută stabilă.
Deprecierea valutei întăreşte exporturile pentru scurt timp, dar, în acelaşi timp, face mai scumpă marfa de import şi erodează puterea de cumpărare a locuitorilor.
Din acel moment, muncitorii vor cere salarii mai mari pentru a compensa aceste pierderi.
Cu excepţia cazurilor în care banca centrală este destul de puternică pentru a genera o încetinire a ritmului de creştere economică, creşterea salarială nu va face altceva decât să ducă la o inflaţie majorată.
În timp, acest fenomen va antrena o spirală salarii/preţuri care va acoperi beneficiile date câştigurile rezultate în urma deprecierii valutei.
Problema monedei unice
La fel, adepţii unei ieşiri temporare a Germaniei din zona euro susţin că economia ţării este prea puternică pentru a permite ţărilor din flancul sudic să intre în competiţie directă cu ea şi să împartă aceeaşi valută.
„Este o chestiune flatantă, dar deloc reală”, spune bancherul. Încă din 2000, creşterea cumulată a PIB-ului Franţei a fost egală cu cea din Germania.
Irlanda şi Spania au evoluat chiar mai bine decât cele două ţări, în ciuda dificultăţilor în care s-au trezit din cauza gradului mare de îndatorare.
Competitivatea unei economii nu ţine doar de rata de schimb a valutei proprii. Fundamente economice precum productitivitatea, educaţia, cercetarea şi dezvoltarea, ba chiar şi sistemul fiscal sunt cele care fac diferenţa.
În aceste domenii, Germania este departe de a excela în faţa altor ţări europene. Din contra, Berlinul trebuie să recurgă rapid la un program de reforme pentru a-şi păstra poziţia în zona euro şi la nivel global.
În orice caz, ar fi absurd să recurgi la modificarea structurii zonei euro ori de câte ori competitivitatea economică a unei ţări membre creşte sau scade faţă de medie.
Arhitectură viciată
Ultimul argument al adepţilor unui German-exit este că arhitectura curentă a zonei euro este profund greşită, deşi de obicei niciunul dintre aceştia nu explică clar şi în ce sens se observă acest viciu.
Ce-i drept zona euro nu îndeplineşte încă toate condiţiile pentru a deservi cerinţele unei uniuni monetare: o economie deschisă şi diversificată, libera circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă sau flexibilitatea preţurilor şi a salariilor.
Sunt destul de multe de pus la punct, din acest punct de vedere, dar criza financiară de acum 7 ani a reuşit să aducă progrese importante în termeni de flexibilitate şi integrare.
Zona euro probabil că nu este perfectă, dar se dovedeşte îndeajuns de puternică pentru a rezista, crede bancherul german.
Una din condiţiile importante, şi adesea ignorate, a unei uniuni monetare de succes o reprezintă acordul comun pe fundamentele politicii economice.
Din acest punct de vedere, ţări şi guverne cu viziuni diferite, precum Germania, Franţa, Spania sau Italia au reuşit să convină asupra principiului fundamental al creării unei economii de piaţă.
Şi mai notabil, toate aceste guverne au convenit că intră în sarcina sectorului privat, şi mai puţin a statului, să creeze locuri de muncă, în condiţiile în care o creştere economică susţinută necesită o piaţă deschisă a muncii şi a produselor.
Grecia, copilul problemă
În cazul Greciei, aceste idei nu sunt pe deplin împărtăşite nici acum. Decenii la rând, statul elen a reprezentat cel mai mare angajator de pe piaţa muncii, fiind ultima speranţă a muncitorilor greci.
Piaţa produselor a fost ştrangulată de zeci de norme, dictate ca urmare a influenţei unor cercuri de interese. Sistemul acesta poate exista numai prin recurgerea la împrumuturi publice susţinute.
În ultimii 20 de ani, inclusiv în perioada anterioară integrării Greciei în zona euro, deficitul anual real al statului elen a fost de peste 7% din PIB.
Preţurile şi salariile de Grecia au scăzut acum îndeajuns de mult pentru a reda competitivitatea economică, în schimb ţara are nevoie urgentă de un cadru legal în care activitatea economică din sectorul privat să înflorească.
Dacă condiţiile ataşate de cel de-al treilea program de asistenţă financiară acordat Greciei vor ajuta ţara să se mişte spre un model economic sustenabil, atunci elenii vor avea un viitor în zona euro.
Supravieţuirea în uniunea monetară înseamnă, în primul şi în primul rând, ca toţi membrii săi să aibă economii puternice şi flexibile, ceea ce presupune că fiecare dintre aceste state vor trebui să depună eforturi continue pentru a-şi păstra competitivitatea economică.
Chestiunea dacă o ţară sau alta ar trebui să părăsească zona euro în funcţie de gradul de competitivitate al economiei sale rămâne un exerciţiu intelectual interesant, dar nu se constituie într-o soluţie a problemei.