Care sunt ţările cel mai dificil de vizitat din lume

Anul trecut, Albert Podell şi-a îndeplinit o misiune, după 50 de ani de preumblări: a vizitat, legal, fiecare ţară recunoscută de pe glob.

196 de ţări, inlcusiv Taiwanul, Vaticanul şi Kosovo – prin toate a trecut în jumătate de secol de călătorii cu autobuzul, maşina, trenul, feribotul, canoea motorizată sau scuterul, relatează Business Insider.

Cu trenul a trecut prin Itaia, Elveţia, Moldova, Belarus, Ucraina, România şi Grecia, cu barca prin Gabon, cu canoea motorizată prin Peru şi Ecuador, cu scuterul prin Burma. Prin Jamaica a călătorit cu motocicleta, prin Nauru cu bicicleta. Cu piciorul a bătut Vaticanul, San Marino şi Liechtenstein. Unele călătorii au fost făcute pe cal, cămilă, elefant, lamă sau măgar, povesteşte acesta.

Albert Podell recunoaşte că nu a văzut toate cele 7.107 insule ale arhipelagului filipinez şi nici pe cele ale Indoneziei (17.000 la număr).

Privind în urmă, acesta admite că momente dificile au fost chiar înainte de a intra pe teritoriul unora dintre ţări, ajutându-l să înţeleagă câte ceva despre relaţiile acelor state cu restul lumii.

În mod neaşteptat, a obţine o viză pentru Coreea de Nord nu a fost atât de dificil, povesteşte el. „Guvernul Coreii de Nord, deşi dispreţuieşte americanii, iubeşte banii veniţi de la aceştia” şi oferă cu bucurie vize, chiar dacă numai pentru tururi extrem de costisitoare, aprobate de guvern.

Au existat însă unele ţări în care doar să intri e o aventură în sine, declară Albert Podell.

Arabia Saudită
Să intri în Arabia Saudită nu e deloc simplu, afirmă acesta, care a încercat din 2000 până în 2009, fără succes sau vreo explicaţie pentru neacordarea vizei. Pentru că intrarea în această ţară era parte din misiunea sa de a vedea toate ţările de pe Terra, trebuia găsită o cale.

„M-am temut că va trebui să mă convertesc la Islam, să memorez Coranul, să studiez cu un dascăl musulman, să frecventez o moschee, uitând că sunt un ateu evreu ultra-liberal”, afirmă călătorul de profesie.

În 2011, a existat încă o încercare eşuată, însă de această dată un angajat al consulatului i-a spus şi de ce se tot lovea de refuz. În esenţă, i s-a spus: „Uite, avem o grămadă de bani din petrol, aşa că nu avem nevoie de câţiva dolari de la turişti. Avem două milioane de pelerini musulmani care vin în fiecare an la Mecca.

O parte dintre cetăţenii noştri conservatori nu vor occidentali non-islamici care să vină şi să agite oamenii cu ideile lor liberale. Şi sigur nu avem nevoie de publicitate negativă, dacă eşti rănit sau ucis în ţară de vreun radical”.

În cele din urmă, Albert Podell a reuşit să intre în Arabia Saudită printr-o agenţie care i-a aranjat să se alăture unui grup care studia cu un profesor de arheologie un obiectiv din ţară, vechi de 7.000 de ani. Practic, doar deghizat a reuşit să intre în ţară şi cu 9.000 de dolari mai sărac, pentru că atât au costat aranjamentele.

Ciad
În Ciad, autorităţile cer celui care îşi doreşte o viză să ataşeze o scrisoare de la un hotel din capitală, care îl invită să-l viziteze. În 2012, numai trei hoteluri erau dispuse să acorde astfel de scrisori. Ca să obţii una, trebuia să plăteşti în avans pentru o cameră – 300 de dolari -, nereturnabil.

Intrarea în ţară nu mai e o problemă din acest moment. Însă ieşirea din aeroport, da. După cum povesteşte Albert Podell, imediat ce a aterizat în aeroportul din capitală, un poliţist s-a postat lângă el şi a început să-şi frece degetele de la mâna dreata, într-un limbaj internaţional uşor de înţeles: „bani”.

Omul în uniformă i-a cerut 50 de dolari ca să poată părăsi aeroportul. Când i s-a spus, într-o franceză forţată, că deja plătise, inslusiv pentru mită, răspunsul a fost acelaşi: „Bani”.

Călătorul a încercat o minciună, spunându-i poliţistului că ambasadorul din Ciad în SUA i-a dat asigurări că nu mai trebuie să plătească altceva pentru a intra în Ciad. A urmat o altă privire, ceva între dispreţuitor şi amuzat, şi din nou acelaşi răspuns: „Bani”.

Podell i-a cerut să-i arate un act, orice care să stipuleze faptul că trebuia să plătească. I-a cerut măcar o chitanţă, în schimbul căreia i-ar fi plătit. Poliţistul a râs cu sughiţuri şi a început să glumească cu alţi doi colegi, care îşi aşteptau partea.

Cum programul lor de muncă se apropia de filnal, la fel şi răbdarea călătorului, preţul a scăzut la 15 dolari. Podell le-a dat o bancnotă de 20 de dolari, cerând restul. A urmat cel mai sălbatic râs al zilei şi un semn a lehamite, transmiţându-i-se să dispară.

Rusia
Această ţară nu ar fi făcut parte din listă, dacă nu ar fi existat cea de-a patra vizită, în 2010, când regulile de intrare pentru americani s-au schimbat drastic. A devenit extrem de dificil pentru un american să intre în ţara lui Putin. În timp ce un cetăţean al oricărei alte ţări trebuie să răspundă la un chestionar de numai 21 de întrebări, în total o pagină, un american are de răspuns la 41 de întrebări, unele extrem de personale.

Aestea includ informaţii despre numele persoanei sau organizaţiei care plăteşte călătoria, numele fiecărei ţări în care aplicantul a fost în ultimii 10 ani (99 în cazul lui Podell), locul actual de muncă şi cele două de dinainte, toate şcolile urmate, toate organizaţiile din care aplicantul face parte sau cu care a „cooperat”, numele rudelor sale din Rusia, detalii despre eventualele antrenamente cu arme de foc, explozibili, arme nucleare şi chiar dacă a avut de-a face cu substanţe biologice şi chimice. E nevoie ca autorităţile ruse să ştie dacă a făcut armata şi ce grad deţine.

Somalia
În Somalia nu e imposibil să intri, însă e posibil să nu mai ieşi. Devastată de războaie şi de terorism, ţara are nevoie de banii turiştilor, însă aceştia trebuie ţinuţi cumva în viaţă. Există câteva hoteluri care se încăpăţânează să rămână pe piaţă, dar adesea sunt deschise mai ales pentru diplomaţi sau organizaţii nonguvernamentale. Acestea sunt cele care se ocupă de viză.

Tot ele tocmesc patru, preferabil şase bodyguarzi înarmaţi, care vor întovărăşi călătorul oriunde, scanând acoperişurile cu binocluri, în căutarea lunetiştilor. Acest echipaj înarmat, plus două SUV-uri blindate, aflate în permanentă legătură prin staţie, costau, în 2012, 750 de dolari pe zi. De atunci însă preţul a crescut la 1.350 de dolari. O astfel de echipă este condiţia pentru a primi viză.

De altfel, în multe dintre ţări, călătorul recunoaşte că a intrat pe căi „ocolite”, adesea cu mită sau cu sfori trase după ce a intrat în legătură cu oameni importanţi sau care cunoşteau pe alţii cu „putere”. Printre acestea se află Sudan, care nu dădea vize americanilor, sau Angola, ai cărei guvernanţi sunt convinşi că americanii nu vin decât ca să fure preţioasele sale diamante.