Artur Gasparian, un tânăr de 24 de ani din oraşul Spitak, din Armenia, a fost recrutat în luna mai, în Moscova, pentru a lupta în estul Ucrainei. Acolo a luat parte la ocuparea aeroportului din Doneţk, o catastrofă pentru separatişti, care au pierdut aproximativ 50 de oameni în lupte.
Tânărul armean, care se consideră „un om cu o mentalitate sovietică”, a povestit pentru Radio Europa Liberă experienţa sa ucraineană, cum a fost recrutat, pregătit şi episoadele de luptă, care l-au traumatizat.
Recrutarea
Prima dată, Gasparian şi alţi 10 bărbaţi au răspuns unui anunţ de pe o reţea de socializare rusească şi s-au întâlnit în faţa unui centru expoziţional din Moscova. Un bărbat i-a preluat şi i-a întrebat dacă ştiu să folosească armamentul.
Apoi le-a spus că destinaţia e Slavianskul, că ar putea să moară şi că pedeapsa pentru jefuirea localnicilor este moartea. „Asta e adevărat, am văzut-o de mai multe ori în perioada în care am fost in Ucraina”, povesteşte Gasparian.
Citeşte şi: Ucraina: Moscova acuză Kievul de agresiune, după ce un obuz a căzut pe teritoriul Rusiei
Voluntarilor nu li s-a oferit o plata. „Doar mâncare, îmbrăcăminte, arme şi o garanţie că ne vor transporta cadavrele la Rostov pe Don în caz că murim şi că acestea vor ajunge la rudele noastre. Bărbatul a cerut ca toţi să îşi închidă conturile pe reţelele de socializare şi emailurile”.
Pe 12 mai, grupul s-a strâns, a fost preluat de două maşini şi s-a îndreptat spre Ucraina, într-o călătorie de 24 de ore. Şi şoferii erau voluntari, unul dintre ei fiind mai târziu ucis. Au fost duşi într-o tabără în Rostov unde li s-au luat toate lucrurile personale şi au fost îmbrăcaţi în alte haine. Apoi, timp de două săptămâni, au urmat un stagiu de pregătire.
„Nu ne odihneam deloc. Ne trezeam, mergeam să alergăm, apoi luam micul dejun. Făceam exerciţii de orientare pe câmpuri, în păduri, am învăţat un limbaj al mâinilor, comunicam prin gesturi. Acum pot vorbi cu mâinile ca o persoană surdă”, spune Gasparian, care susţine că niciunul dintre instructori nu-şi dădea adevăratul nume, cum n-o făceau nici voluntarii, doar porecle. „Nici acum nu le ştiu numele celor mai mulţi dintre oamenii care au murit lângă mine in iadul acela”.
Citeşte şi: Moscova ia în calcul bombardarea unor anumite ținte de pe teritoriul Ucrainei
Întrebat cine erau voluntarii şi dacă erau naţionalişti ruşi, Gasparian spune lucruri surprinzătoare. „Nu am văzut niciun naţionalist, deşi cei mai mulţi dintre ei erau slavi, dar nu-mi pot da seama dacă erau bieloruşi, ruşi, ucraineni. Erau băieţi buni, patrioţi, şi nimeni nu se uita la mine urât pentru că eram armean.
M-am împrietenit cu câţiva, un tip numit Roşu şi un altul, Micuţul. Amândoi au murit în camioanele Kamaz”.
Plecarea la luptă, în Doneţk
Pe data de 23 mai, cei aproximativ 100 de voluntari au fost urcaţi în camioane şi duşi la graniţă, unde s-au întâlnit cu voluntari din alte grupuri şi li s-au dat arme: lansatoare de grenade, puşti automate, pistoale şi grenade.
Întrebat cine erau „ei”, cei care îi antrenau şi îi duceau peste graniţă, dacă erau FSB-ul sau serviciul de informaţii militare, GRU-ul, Gasparian spune că tot ce ştie e că aceştia erau oameni care arătau a ruşi, cu fizionomii de tip slav.
De la graniţă, voluntarii au fost preluaţi de un reprezentant al aşa-zisei Republici Populare a Doneţk-ului, care i-a dus într-o bază militară preluată de la armata ucraineană.
Prima acţiune a fost şi cea mai dură: în noaptea de 25 spre 26 mai, s-a dat alarma şi toţi voluntarii au fost urcaţi în autobuze şi duşi la aeroport, pe care l-au ocupat. Gasparian povesteşte: „Toţi cei 100 am intrat în clădirea aeroportului unde ne-am întâlnit cu câţiva voluntari din Osetia. Pasagerii au fost evacuaţi repede, dar angajaţii au rămas la posturi. Dimineaţa, două avioane au aterizat, dar nu ne-am amestecat. Ne-am poziţionat la fiecare etaj. Eu şi ajutorul meu am mers pe acoperiş, la etajul 7, unde am pus în poziţie o mitralieră”.
Citeşte şi: Ucraina, în prag de război: Primarul Donețkului a părăsit orașul și s-a mutat la Kiev
Întrebat de ce trebuiau să ocupe un aeroport civil la Doneţk, pentru că în momentul acela lupta se dădea la Slaviansk, nu la Doneţk, Gasparian relatează: „Trebuia să îi împiedicăm să trimită trupe de la Kiev.
Ni s-a spus că nimeni nu o să tragă un foc înspre noi. Trebuia doar să pozăm în faţa camerelor de televiziune şi asta era tot. Ne vor vedea, se vor speria, vor renunţa. Îi vom dezarma pe toţi şi îi vom trimite acasă, iar aeroportul va fi al nostru. Se bârfea că noi eram cei mai duri şi toţi se temeau de noi.
S-a dovedit exact invers. La ora două după-amiază, elicopterele au venit, apoi avioanele şi au început să bombardeze clădirea. Eram pe acoperiş, am reuşit să coborâm. Am numărat 4 elicoptere şi două avioane.
Comandantul nostru din Batalionul Vostok, Aleksandr Kodakovski, şeful regional al forţelor de elită Alfa pe vremea fostului preşedinte Viktor Ianukovici, ne-a zis că nu ne vor bombarda la aeroport şi lăsasem la bază lansatoarele de racheta portabile”.
Gasparian descrie atacul ucrainean: „Unul dintre cecenii voluntari a fost ucis instantaneu pe acoperiş. Alţi doi au fost răniţi. Trăgeam în elicoptere cu tot ce aveam. Apoi am tras asupra unei zone îndepărtate din care un lunetist trăgea asupra noastră.
În cele din urmă ne-au forţat să ne ascundem în clădire şi trăgeau în noi din toate părţile. Aveau lansatoare de rachete în jurul perimetrului aeroportului şi trăgeau asupra terminalului. Kodakovski crezuse cu naivitate că, dacă aeroportul era nou, nu vor folosi arme grele asupra lui”.
Catastrofă şi baia de sânge
Ceea ce era mai rău abia a urmat. „Am pierdut o mulţime de oameni. Unul dintre ceceni, care era băiat deştept, a aruncat nişte fumigene pe acoperiş şi a reuşit să îşi aducă tovarăşii răniţi de acolo. Am mers la primul etaj şi stăteam acolo, aşteptând să fim ucişi.
Cineva l-a contactat pe comandant şi ni s-a dat ordin să intrăm în camioane. Se însera. Camioanele aşteptau în terminal. Nu am vrut să urc, ştiam cât e de riscant. Comandantul mi-a zis: „Daca pui ordinul la îndoială, te împuşc pe loc’. Mi-am luat arma şi am urcat.
Citeşte şi: Ucraina: Asupra militarilor de la Zelenopolie s-ar fi tras de pe teritoriul Rusiei
Erau două camioane cu aproximativ 30-35 de oameni în fiecare. O echipă de acoperire a rămas la aeroport. Au scăpat mai târziu, când au plecat pe jos. Comandantul ne-a dat ordin să ieşim din terminal şi să tragem în toate direcţiile în tot ce mişcă. Am îndepărtat prelatele şi am plecat, trăgând în dreapta şi-n stânga, în aer, peste tot. Am mers vreo 4 sau 5 kilometri.
Camioanele erau la distanţă de vreo jumătate de kilometru unul de altul. Era terifiant. Când am ajuns în oraş, am văzut că primul camion se oprise în drum. Nu am înţeles ce se întâmplase. Maşinile treceau pe lângă şi oamenii se adunau lângă el”.
Citeşte şi: Ucraina și Polonia vor crea o brigadă de luptă, pe fondul crizei din est
Întrebat ce se întâmplase, Gasparian spune că cei din faţă tocmai fuseseră atacaţi. „Am trecut pe lângă el în viteza, nu am reuşit să mă uit, unii încă mai trăgeau. După 500 de metri, cineva a tras în noi cu un lansator de grenade. Proiectilul a intrat în cabina şoferului. Ne-am dat seama că am fost norocoşi şi am sărit din camion. Camionul din faţă fusese prins într-un foc încrucişat de mitraliere. Tocmai muriseră 30 de bărbaţi în el. Apoi au început să tragă şi în noi de undeva. Mi-am aruncat arma, l-am luat pe umeri pe un tip din Crimeea care fusese rănit şi am alergat într-o parte câţiva metri”.
Atacul însă nu fusese comis de ucraineni, a aflat ulterior tânărul voluntar. „Cineva mi-a spus că doar 3 oameni supravieţuiseră din primul camion. Unul dintre ei s-a aruncat în aer cu o grenadă ca să nu fie luat prizonier de ucraineni. Ce nu ştiau e că au fost atacaţi de propriii lor oameni. Se pare că cineva le spusese celor dintr-o miliţie locală că luptătorii din Sectorul de Dreapta, o grupare naţionalistă ucraineană, voiau să intre în oraş în două camioane”.
Abandonarea cauzei separatiste. „Am mentalitatea unui cetăţean sovietic”
Împreună cu mai mulţi dintre camarazi, Gasparian a hotărât să abandoneze voluntariatul şi să se întoarcă în Rusia.
Jurnalistul de la Europa Liberă l-a întrebat cine sunt cu adevărat insurgenţii. „Cei mai mulţi dintre ei sunt ruşi, ceceni, inguşi, chiar şi armeni ca mine. Am vorbit cu mai mulţi localnici şi ei mi-au spus că au făcut ce li s-a spus. I-am întrebat: ce vi s-a spus? Am votat. Restul ţine de voi. Adică ei au participat la referendumul privind independenţa Doneţkului, dar nu au de gând să lupte.”
Un tip mi-a spus: „Vreau să îmi iau salariul şi să mă îmbăt până la următorul salariu”. „În general, nu au deloc experienţă. Nu ştiu să mânuiască arme. Niciunul nu a făcut armata. Dar ruşii luptă mai bine, ei sunt oameni care au fost în armată. Şi e o armată adevărată. Ucraina nu a mai avut o armată pe bune de 23 de ani”, spune fostul voluntar separatist.
Întrebat de ce s-a dus să lupte împotriva armatei ucrainene, Gasparian dă un răspuns surprinzător: „Nu consider Rusia o ţară străină. Am mentalitatea unui cetăţean sovietic. Bunicul meu a luptat pentru Uniunea Sovietică şi asta fac şi eu”.
Citeşte şi: Ucraina: Rusia transferă trupe la frontieră