Când e cutremur, moldovenii ies pe balcon sau aleargă pe scări. Iar când este eclipsă stau cu conservele în beci. Nu toți. Nu eu. Dar majoritatea. Când este panică, noi panicăm.
***
Când s-or trezi instincte naționale la ruși moldoveni sau transnistreni, nu vor avea cui să i le manifeste, cheia este sub chetrișică. Trei săptămâni de beții. Yes, we can.
***
De la Cantemir cetire: Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi să bea până ce varsă. La începutul luptei sunt totdeauna foarte viteji, iar de-al doilea sunt mai moi; dacă şi după aceea sunt din nou împinşi îndărăt, atunci rar mai cutează să înceapă a treia oară. însă de la tătari au învăţat să se întoarcă iar din fugă şi cu acest meşteşug au smuls adesea izbânda din mâna duşmanului.
***
Nu prea simt nevoia unui stat. Ca majorității cetățenilor, cinismul îmi zice că statul e doar birocrație, care ia taxe, fără să întoarcă nimic și care se ceartă luni întregi pentru funcții.
De vreo câteva luni, duc dorul unui stat. În nopțile când nu dorm citind știri din Ucraina, vreau să mă trezesc dimineață și să îmi zică cineva că totul va fi bine.
Mă neliniștește când citesc știri despre replici de la un partid către altul. Satul arde, dar baba se cheaptănă, at its best.
Eu am mai scris fix așa postare când nu aveam Ministru de Interne. Am șters. Pentru că sunt optimistă.
***
La 172 de kilometri, oamenii se bat, se ucid, ard, distrug. Acolo sunt și transnistreni.
***
M-am uitat la prea multe filme americane despre politică. Eu îmi închipui cum la cinci dimineața se adună mai-marii statului, toți speech writer-ii, consilierii, marii strategi și gânditori ai țării se gândesc ce să zică poporului.
***
Nu și la noi, vorba cântecului, “când ți-i pohui”. Rămân însă în continuare optimistă că nu ne vor lăsa în timpul cutremurului pe balcon sau închiși în beci cu conserve. Ca în Underground-ul lui Kusturica.