Statele Unite ale Americii au anunțat în urmă cu exact o săptămână noi sancțiuni economice împotriva Rusiei, vizând șapte responsabili ai Kremlinului, în replică la acțiunile recente ale Moscovei din Ucraina vecină, mai ales anexarea Crimeei.
Sancțiunile, o tactică veche, pot produce efecte imprevizibile sau pot rămâne fără niciun efect, comentează expertul Stratfor George Friedman, citat de AGERPRES.
Adesea se pleacă de la premisa că sancțiunile sunt folosite atunci când acțiunile țării vizate sunt considerate inacceptabile. Statul ce impune măsurile punitive alege această cale de regulă pentru a evita un război ce s-ar dovedi prea costisitor sau s-ar putea termina printr-o înfrângere.
Scopul declarat al sancțiunilor este de a induce modificări de comportament prin provocarea unor dificultăți de ordin economic. Drept urmare, afirmă Friedman, ”pentru a da roade, sancțiunile trebuie să provoace durere”. Însă, adaugă el, acestea nu ar trebui să fie într-atât de dure încât să determine țara vizată să prefere un război în locul ”capitulării” în fața solicitărilor statului ce impune sancțiunile.
Un exemplu istoric când acest scenariu s-a produs a fost cel al sancțiunilor americane împotriva Japoniei din 1941, ca urmare a invadării Indochinei de către Țara Soarelui Răsare, ce au presupus înghețarea tuturor activelor nipone. Marea Britanie și fostele Indii olandeze de est (actuala Indonezie) i-au urmat exemplul, iar răspunsul Japoniei, afectată serios mai ales din punct de vedere energetic, a fost de a ataca Pearl Harbor, și nu de a se retrage din Indochina.
George Friedman consideră că acest exemplu este demn de avut în vedere. ”Statele Unite ale Americii au pus Japonia într-o situație în care stocurile sale de petrol urmau să se termine în câteva luni, moment în care Japonia ar fi încetat să mai fie o putere industrială”, scrie el. ”Tokyo ar fi putut accepta termenii americani, dar odată ce ar fi făcut aceasta, ar fi acceptat și un drept de veto al SUA pentru deciziile japoneze”.
Japonezii nu au avut încredere în SUA și au fost convinși că orice fel de capitulare în fața sancțiunilor va conduce spre noi solicitări americane. Tokyo a înțeles riscurile unui război, dar a estimat că acele riscuri sunt mai mici decât riscurile unei cedări în fața cererilor americane. În fața unor sancțiuni ce păreau să lase națiunea ”infirmă”, Japonia a ales calea războiului.
În ceea ce privește Rusia, președintele Stratfor explică faptul că principalul motiv pentru care este mai complicat să impui sancțiuni Moscovei decât Iranului sau Republicii Centrafricane este că ”rușii au potențialul unui răspuns militar”. De asemenea, au posibilitatea de a contra prin înghețarea unor active occidentale în Rusia: există multe companii vestice care fac afaceri în Rusia cu echipamente serioase, fabrici, conturi bancare etc., iar Moscova își poate juca și cartea energetică în fața Europei. ”Dacă ar merita sau nu pentru Rusia să răspundă în aceste feluri rămâne o întrebare importantă, dar trebuie ținut cont că Rusia are și aceste opțiuni”, subliniază Friedman.
Parțial din acest motiv și parțial din cauza unei teorii a sancțiunilor ce a prins din ce în ce mai mult contur în ultimii ani, SUA și anumite state europene au scos din calcul impunerea de sancțiuni asupra întregii Federații Ruse. În schimb, măsurile vizează persoane individuale și un număr de companii din Rusia considerate responsabile pentru acțiunile din Ucraina. Ideea de a impune sancțiuni împotriva unor regimuri, și nu unor națiuni întregi are la bază premisa că dacă sancțiunile au succes ele vor afecta întreaga populație, majoritatea persoane nevinovate și fără putere de decizie, în timp ce liderii care au provocat criza scapă mai degrabă neafectați. În context, Friedman amintește exemplul Irakului, unde un regim sever de sancțiuni a redus semnificativ nivelul de trai al populației, în timp ce elita conducătoare a reușit în mare parte să ocolească efectele neplăcute.
Astfel, prin acest joc de ”sancțiuni precise”, ce vizează atacarea intereselor economice ale unor lideri-cheie ruși și al anturajelor acestora, Occidentul pare să încerce să determine Rusia să își modifice politica față de Ucraina. Totuși, această tactică ridică anumite semne de întrebare, avertizează Friedman.
În primul rând, se pune problema dacă liderii ruși țin mai mult la putere sau la bani. În anii ’90, ”banii generau putere, dar cele două sunt aliniate acum: cei cu putere și cei cu bani sunt aceiași”. Drept urmare, este greu de crezut că regimul Putin își va modifica politica — recunoscându-și astfel slăbiciunea și făcând o greșeală fatală pentru oricine aflat la putere — pentru a păstra o parte din averea membrilor săi. Pe lângă aceasta, elita rusească și-a păstrat o parte din bani în interiorul țării, tocmai pentru a evita eventuale confiscări de bunuri din partea guvernelor occidentale.
În al doilea rând, intervin bunurile și interesele interconectate. Liderii ruși au investit în multe companii rusești care dețin acțiuni în companii occidentale. În unele cazuri, este vorba de proiecte comune (joint ventures) cu companii occidentale. Pentru a ilustra dilema Occidentului, Friedman propune următorul exercițiu de imaginație: ”Să presupunem că vorbim despre un joint venture între Rosneft și o companie petrolieră occidentală. Cum procedează Vestul cu sancțiunile sale într-o astfel de situație? Îngheață toate activele sau doar o parte ale proiectului comun? Ce măsuri adoptă împotriva acționarilor, occidentali sau ruși, care nu sunt pe lista de sancțiuni?”. ”În capitalismul modern, cărările investițiilor pot fi foarte întortocheate”, remarcă el.
În fine, latura politică. Popularitatea președintelui Vladimir Putin a crescut de la anexarea Crimeei. După cum se întâmplă și în Occident, atunci când un lider rus lasă impresia că acționează decisiv într-o situație de criză, acest lucru îi sporește rata de aprobare, cel puțin într-o primă etapă. ”Este posibil ca lui Putin să îi fie greu să nu răspundă sancțiunilor pentru că dacă nu o face ar putea pierde o parte din popularitatea recent câștigată”, notează Friedman.
Statele Unite ale Americii nu vor să amenințe supraviețuirea regimului într-o țară cu o putere militară masivă. Și nici nu vor să se implice într-o acțiune ce ar putea suscita o invadare a Ucrainei și care să forțeze SUA fie să bată în retragere, fie să se implice într-un război pentru care nu este pregătită. Astfel, ”strategia americană de sancțiuni nu este menită să modifice politicile rusești; este concepută pentru a da impresia că SUA încearcă să schimbe politica Rusiei (…) Într-o lume dominată de apeluri la acțiune, liderii prudenți preferă uneori aparența unei acțiuni în locul acțiunii propriu-zise”, concluzionează autorul analizei.