Documente de seamă ale istoriei contemporane au fost adesea semnate într-un cadru insolit. Încheierea Primului Război Mondial a avut loc într-un vagon de cale ferată, încheierea celui de Al Doilea Război s-a semnat în ruinele oraşului Reims, dar s-a mai parafat o dată şi în ruinele Berlinului, întrucât Stalin avea ambiţia unei capitulări proprii.
Hotărârea privind dezintegrarea URSS s-a parafat pe neaşteptate la 8 decembrie 1991, în casa de vânătoare Viskuli din pădurea Bialowiza, actualmente în Belarus, la 8 km de graniţa Poloniei, arată Factroom.
La un pahar de vorbă
Actul privea desfiinţarea gigantului statal format din 15 republici, dar la semnarea lui au participat numai trei reprezentanţi de seamă: preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţin, preşedintele republicii Belarus Stanislav Suskevici şi preşedintele Ucrainei Leonid Kravciuk.
Nimeni nu poate preciza cum de s-a luat o decizie cu adevărat crucială într-o singură zi şi într-un cadru atât de restrâns, dar puţinii martori existenţi consemnează în memoriile lor că totul s-a petrecut după o copioasă masă vânătorească, stropită cu şampanie, coniac şi desigur cu vodcă.
De altfel, faptele sunt atât de bine cunoscute încât poate nu merită să ne oprim asupra lor. Ar merita mai curând atenţie cadrul, respectiv pădurea însăşi, despre care se ştie prea puţin.
Bialowiza este cea mai întinsă şi cea mai bătrână pădure de câmpie existentă astăzi pe continentul european. Se desfăşoară pe teritoriul a două ţări, prin ea trecând hotarul dintre Polonia şi Belarus.
Ea reprezintă un adevărat tezaur dendrologic, aici înălţându-se stejari care erau deja crescuţi la data când Cristofor Columb descoperea America. Înălţimea lor atinge 40 de metri, diametrul 2 metri şi sunt încă în plină vigoare.
Na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie
Este un codru străvechi, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, primele informaţii concrete datând din anul 1409, când pădurea era în proprietatea privată a regelui polonez Vladislav Jagello.
Istoria zbuciumată a Europei şi-a spus cuvântul şi în soarta acestei păduri, de care Polonia era deposedată în 1413 pentru a fi integrată în Marele Ducat al Lituaniei, iar în 1795 întreaga zonă a fost anexată de ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei.
Cu un deceniu înainte, aceeaşi ţarină pusese ochii pe ţărmurile Mării Negre, anexându-şi Crimeea şi alte zone de litoral, în dauna turcilor sau a tătarilor. Pe locul lor, ţarii şi-au construit cetăţi, palate şi reşedinţe de vară.
Aceiaşi ţari erau însă atraşi si de pădurea Bialowiza, bogată în vânat. În 1888, au declarat-o proprietate a casei imperiale ruse, înălţându-şi acolo şi un palat de vânătoare, a cărui construcţie a terminat-o abia ultimul ţar rus, Nicolae al II-lea.
În timpul Primului Război Mondial, Germania a cucerit vremelnic întreaga zonă, descoperind că lemnul cuprins în legendara pădure este o bună pradă. Pădurea a fost exploatată la maximum, specialiştii apreciind astăzi că s-a extras din ea mai mult lemn, decât s-ar putea extrage în 300 de ani de activitate paşnică.
În 1919, pădurea i-a revenit în întregime statului polonez reînfiinţat, dar în 1939, după împărţirea Poloniei, s-a împărţit şi pădurea între puterile cuceritoare: URSS şi Germania. Fiecare a înşfăcat o halcă zdravănă din Polonia dezmembrată. Germania a pierdut-o pe a ei în 1945, dar URSS n-a renunţat la niciun metru din terenul anexat, profitând de principiul învingătorului. Nimeni nu bănuia atunci că după nici o jumătate de veac se va face şi învingătorul ţăndări.
Teama de microfoane
Interesante sunt totuşi ipotezele pe care şi le pun unii, privind locul ales pentru a face cioburi uriaşa URSS. Sunt mai multe presupuneri.
Unu. Conducătorii comunişti n-aveau încredere în propriile birouri din Moscova, Kiev sau Minsk. Oriunde existau microfoane, oriunde toţi erau ascultaţi de ceilalţi. Cabana din pădure, prevăzută pentru escapadele vânătoreşti ale elitei, făcea excepţie.
Doi. Poate că vreunul din conducători avea interesul să-i atragă pe ceilalţi doi într-un cadru intim, cu masă vânătorească şi cu vodkă, pentru a fi sigur ca nu se izbeşte de obiecţii.
Trei. Semnarea într-una din republicile unionale, nu la Moscova, într-o cabană, nu într-un palat, la un pahar de tărie, nu la un congres, trimitea semnal că de rândul acesta comanda n-o dădea Kremlinul şi că a sosit ceasul să fie toţi egali în faţa tuturor.
Semnalul a prins. Ca dovadă, în câteva zile au aderat cu toţii la înţelegere şi n-a crâcnit nimeni.