„Fusta este prin definiție un simbol al feminității, fiind una dintre cele mai vechi piese vestimentare purtate de om. În forma de început, fustele erau niște bucăți dreptunghiulare de material realizate din piele de animal sau din frunze prinse în jurul taliei. Cea mai veche fustă descoperită a fost creată cu aproximativ 4 mii de ani înainte de Hristros din paie țesute. Până la revoluția industrială, materialele erau scumpe, astfel că fustele lungi erau o marcă a prestigiului. Mult timp, fustele au fost voluminoase și lungi în ideea de a marca talia și de a da amploare șoldurilor. În secolul XVII, femeile purtau mai multe fuste unele peste altele tocmai pentru a da impresia de volum. Apoi a apărut crinolina care le-a ajutat pe femei până spre finalul secolului XIX să își «împlinească» vizual șoldurile și coapsele. Din secolul XX, când femeile au început să muncească, fustele au devenit foarte practice.”
Studiind atent experiența statelor europene în materie de drept parlamentar, descoperim că Republica Moldova este primul stat, care a pus semn de egalitate între fracțiunile parlamentare, ca emanație politică rezultată în urma alegerilor parlamentare și grupurile parlamentare (o noțiune absolut nouă pentru statul nostru, neutilizată de la independență până acum), ce, în accepțiunea autorilor – populari europeni „pe alocuri”, ar aduna sub aceleași flamuri (evident politice), deputați transfugi, ce au părăsit fracțiunea titulară, nu au aderat la altă fracțiune existentă, nu au rămas neafiliați, ci s-au organizat într-un grup de cel puțin 5 deputați, botezat – grup parlamentar.
Rațiunea instituirii acestor „grupuri parlamentare” putea să se rezume la aspecte administrative, de organizare, pentru a da posibilitate deputatului, ca purtător al suvernității poporului, să-și organizeze efectiv activitatea, în momentul în care a considerat că trebuie să părăsească fracțiunea, alături de care a ajuns în Parlament. Astfel, „inovațiile legislative” ar fi putut să acopere aspecte ce țin de birouri, asistenți, mașini, birotică, dar în nici un caz nu putea fi eludată voința alegătorilor materializată prin vot în ziua alegerilor, ori alegătorul a votat în noiembrie 2014 pentru PL, PD, PCRM, PLDM și PSRM.
„Majoritatea” parlamentară, care din data de 26 mai 2017 nu mai există, Republica Moldova fiind guvernată de un singur partid – Partidul Democrat, a dat o lovitură de bardă democraţiei şi încrederii cetăţenilor în Parlamentul Republicii Moldova.
La ce bun să mai voteze oamenii în alegeri parlamentare, când aleşii lor, odată ajunşi în Parlament, nu îi mai reprezintă? Şi un Parlament nereprezentativ, cum mai poate adopta legi în numele cetăţenilor?
De acum înainte este evident că democraţia etalată și declarată în Republica Moldova nu mai este decât o butaforie, sau o „pakazuhă” asemănătoare satelor lui Potemkin, care dăduse ordin să se vopsească nişte scânduri şi cartoane, asemenea unor decoruri de teatru. De la mare distanţă, acestea păreau nişte sate înfloritoare pe care prinţul Grigorii Potemkin le arăta din goana trăsurii împăratului austriac Iosif al II-lea şi regelui Poloniei veniţi în vizită, pentru a-i impresiona cu realizările Rusiei în noile teritorii cucerite şi cu măreţia împărătestei Ecaterina a II-a.
Odată ce în Parlament apar partide care nu au existat la alegeri, Parlamentul Republicii Moldova nu mai este altceva decât „Потёмкинские деревни”.
În noiembrie 2014 cetăţenii au votat partidul lui Filat, nicidecum formaţiunea lui Leancă, devenită, subit, organizaţia „popular-europeană” din cadrul PDM, alături de organizaţia de femei, de organizaţia de tineret şi celelalte prevăzute de statutul acestui partid.
Dintr-un Parlament ce s-a dorit a fi după model occidental, avem acum un Parlament asemănător cu cel nord-coreean.
Şi la Pyongyang sau Phenian este „pluralism politic” la fel ca la Chişinău. Acolo sunt trei partide. Pe lângă Partidul Muncitorilor (PM), al dictatorului Kim Jong-un mai sunt Partidul Social-Democrat Coreean (PSDC) precum şi Partidul Ciondoist Ciongu (PCC), toate trei fiind reunite într-o coaliţie denumită „Frontul Democratic Pentru Reunificarea Patriei”. Aidoma popularilor europeni care sunt creştin-democraţi, şi PCC din Coreea a fost la origine o mişcare religioasă, a adepţilor religiei coreene Ciondoguio, apărută ca reacţie la misionarismul creştin. Aşadar, PPEM, condus de ciondoistul Leancă, este un soi de PCC al Republicii Moldova.
Pornind de la raționamentele acestei „afaceri” de șubrezire a instituțiilor democratice, despre integrare europeană nici nu mai poate fi vorba.
Pentru ca un stat să se poată alătura Uniunii Europene, acesta trebuie să îndeplinească „Criteriile de la Copenhaga”, numite astfel pentru că au fost stabilite la Consiliul European care s-a ţinut la Copenhaga în anul 1993: „Calitatea de membru al UE cere ca statul candidat să îndeplinească stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, supremaţia legii, protecţia minorităţilor”. Acesta este primul criteriu.
Dacă apariţia în Parlamentul Republicii Moldova a unor facţiuni/grupuri parlamentare inexistente la data alegerilor are legătură cu „stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia”, după cum cere criteriul de la Copenhaga, asta numai ciondoistul Leancă o mai poate spune, cu mâna pe inimă… sau pe fustă.