Preşedintele Iohannis a anunţat crearea unui grup de lucru interinstituţional, sub coordonarea Administraţiei Prezidenţiale, care să pună în practică noul plan de acţiuni privind abordarea strategică a relaţiei României cu Republica Moldova, decis de CSAT.
„Am spus în septembrie (…) şi reiterez şi acum faptul că este o relaţie extrem de importantă relaţia dintre Romania şi Republica Moldova, care trebuie să devină mai bună, mai performantă, mai pragmatică şi mai previzibilă. (…) Obiectivul nostru strategic, aşa cum este reflectat în acest plan pe care l-am aprobat astăzi, este integrarea europeană a Republicii Moldova, adică susţinerea orientării clare, ireversibile a Republicii Moldova spre UE şi a conectării proeuropene a Chişinăului cu instituţii puternice, cu o democraţie solidă, proces în care România poate şi trebuie să joace rolul principal”, spune preşedintele.
E bine ce spune preşedintele, dar mă tem că se întâmplă prea târziu.
Văd că vrem să ne apucăm să abordăm serios şi profesionist relaţia cu R. Moldova, că ne propunem să jucăm rolul principal în orientarea pro-europeană a RM abia acum, după ce la Chişinău a câştigat primele alegeri prezidenţiale pro-rusul Dodon, adică abia în momentul în care RM a luat o destul de serioasă opţiune pro-Moscova care ar putea să o scoată de pe orbita pro-europeană.
Dacă România şi-ar fi pus în mod serios problema să susţină parcursul european al R. Moldova, poate că nu am fi ajuns în situaţia de acum. Însă mă tem că România nu a livrat Moldovei până acum decât lozinci unioniste care e posibil să fi făcut mai mult rău decât bine.
Pentru că ne place sau nu, R. Moldova, deşi este istoric parte a României, sub aspectul populaţiei ea este departe de a mai fi românească în acest moment. Moldova e un puzzle etnic, efect al politicilor sovietice care au rusificat intens această ţară. În plus, nici basarabenii nu au neapărat amintiri senzaţionale din perioada interbelică, când România, sufocată de efortul instituţional cu mult prea mare al Unirii, a trimis dincolo de Prut batalioane disciplinare care s-au dedat la mari abuzuri.
Doar o minoritate se simte atrasă de proiectul unionist, după cum arată toate sondajele, dar majoritatea trebuia apropiată altfel de Romania. Prin prezenţă economica, prin investiţii, prin ajutor acolo unde ţara avea nevoie. În loc de poduri de flori, trebuia să avem pod de camioane şi de firme, astfel încât România să fie cu adevărat o prezenţă constantă pozitivă în viaţa de zi cu zi a basarabenilor. Nu e aşa.
Abia acum ne gândim cum să ne implicăm real în parcursul european al RM?
Şi colac peste pupăză, politicieni români, în frunte cu fostul premier Ponta, sunt acuzaţi la Chişinău că l-ar fi sprijinit pe cel care, în mentalul celor mai mulţi dintre moldoveni, e mai rău decât Putin, pentru că simbolizează sistemul corupt care i-a sărăcit şi umilit – Vlad Plahotniuc.
Şi acum ne pot crede că de grija lor încercăm să ne luăm rolul atât de mult timp neglijat sau tot de grija noastră, ca să nu avem graniţă direct cu Rusia?
Poziţia României e acum extrem de ingrată, pentru că orice ajutor pentru Moldova trebuie condiţionat de reforme şi valori pro-europene, după cum spunea dl Iohannis. E greu de crezut că Dodon va livra aşa ceva. Iar în timp ce România tot nu va da, principial, Rusia nu mă îndoiesc că va fi generoasă pentru a consolida puterea omului ei.
Dar măcar demersul acesta din ultimul ceas, de-ar fi unul autentic şi profesionist. Şi nu vom putea şti asta decât după ce vom vedea componenţa grupului de lucru. Dacă vor fi acolo aceiaşi oameni care au condus atât de prost relaţia cu RM, dacă nu vor fi acolo autentici specialişti, nu doar cei proclamaţi de sticla televizorului, mă tem că şi demersul acesta va rămâne unul inutil.
Dar dacă vrem cu adevărat să facem ceva pentru fraţi, dacă dincolo de exaltare unionistă există şi o autentică grijă pentru soarta lor, ar trebui să ne schimbăm cu totul atitudinea, cu faţa către ei, nu tot către interesul nostru meschin.