Astăzi, pe la orele prânzului, se va anunţa lista candidaturilor oficial admise de către Comisia Electorală Centrală de la Chişinău pentru alegerile prezidenţiale care ar trebui să aibă loc – dacă vor mai avea loc, şi aceasta fiind o întrebare – pe 30 octombrie. Până ieri îşi asumaseră intenţia de a avea un rol mesianic în istoria Republicii Moldova nu mai puţin de 18 candidaţi, care sprijiniţi de partide, care independenţi.
Funcţie de câţi candidaţi vor strânge minimum de 15.000 de semnături de susţinere pentru a fi admişi de către CEC vom şti şi câte provizii de popcorn şi cola ne vom face (vorba fostului Dottore) pentru a urmări un spectacol intens numit „Prezidenţialele 2016”. (Între timp, dacă eraţi curioşi, faptul că peste Prut sunt mai mulţi alegători decât locuitori (!) nu a găsit o explicaţie oficială, dar nu e grabă, până pe 30 octombrie mai este timp berechet.)
Până vedem şi candidaturile confirmate oficial de către Comisa Electorală Centrală cred că ar fi interesant de văzut cam ce îi aşteaptă pe alegătorii de peste Prut în campania electorală. Ca la începutul oricărui meci de fotbal, când se anunţă în presă echipele probabile, după toate aparenţele vor intra în teren doi concurenţi cu viziuni doctrinare de stânga (luaţi în calcul că la aceste alegeri nu va participa bătrânul comunist Voronin care a decis să boicoteze scrutinul, contestând din start legalitatea organizării acestui proces electoral), patru sau cinci candidaţi cu doctrină de dreapta şi, posibil, câţiva independenţi care cu siguranţă nici ei nu ştiu pe ce parte a terenului să joace.
În ceea ce priveşte mesajele din campanie, în linii mari alegătorii basarabeni vor fi momiţi (sau agresaţi, depinde de convingerile fiecăruia) cu patru tipuri diferite de mesaje şi abordări: vor fi candidaţi care vor susţine integrarea în spaţiul euroasiatic, vor fi candidaţi unionişti, vor fi candidaţi cu mesaj pro-european condimentat cu un pro-moldovenism de conjunctură şi vor mai fi şi câţiva candidaţi cu un mesaj pro-european şi anti-oligarhic.
La o primă vedere, cu prima şansă de câştig porneşte unul dintre cei doi candidaţi pro-ruşi, electoratul de stânga fiind foarte ordonat şi nefiind nevoit să aleagă dintr-o mulţime de alte variante, precum se întâmplă pe partea dreaptă, acolo unde se vor călca pe picioare pro-europenii, stataliştii şi unioniştii. Matematic vorbind, firava opoziţie de la Chişinău, cu mesaj pro-european şi anti-oligarhic, are şanse destul de mici de a schimba ceva de data aceasta: organizarea alegerilor de către un sistem aproape în totalitate aservit oligarhului Plahotniuc le va lăsa o marjă foarte mică de manevră. Canalele de comunicare vor fi şi ele drastic limitate (după părerea analiştilor de la Chişinău oligarhul Plahotniuc ar controla aproape 90% din peisajul media de peste Prut) aşa că, pentru a înţelege mai bine cum vor fi alegerile de pe 30 octombrie, închipuiţi-vi-l pe Dan Voiculescu în libertate, având toată puterea pe mână şi organizând alegeri într-o ţară care nu ar fi fost membră UE şi NATO. Însă, e drept, nu tot timpul matematica voturilor a dat rezultatul scontat la alegerile prezidenţiale (mărturie pot depune chiar domnii Năstase, Geoană sau Victor Viorel Ponta), aşa că dacă cei din opoziţia de la Chişinău vor avea înţelepciunea să vorbească acelaşi lucru şi să meargă cu un singur candidat, unul comun (nu ca acum, când sunt anunţate mai multe candidaturi până la organizarea unor sondaje „mai serioase”), cine ştie, poate că se va intra în prelungiri şi se întâmplă o surpriză memorabilă.
La cum se profilează lucrurile, cel puţin în acest moment, din păcate nici în aceste alegeri basarabenii nu vor avea ocazia să aleagă între discursuri şi proiecte de substanţă privind rolul Preşedintelui în modernizarea statului. Tradiţional, la alegerile de peste Prut – de orice fel ar fi ele (de la şef de bloc până la alegerile parlamentare), cei mai guralivi – în sensul rău al cuvântului – sunt pro-ruşii şi unioniştii. În lipsa unor proiecte coerente şi concrete şi profitând de continua criză identitară a unui spaţiu care parcă nu îşi mai găseşte liniştea, obraznicul va mânânca praznicul. Poţi prezenta în faţa alegătorilor cel mai strălucit proiect economic sau social până în momentul în care cineva din public îşi va striga curiozitatea în gura mare: „Auzi, dar matale în ce limbă ne vorbeşti acum, în română sau în moldoveneşte?”.
Indiferent ce ai răspunde, jumătate din public va fi nemulţumit şi cel mai bine e să îţi strângi hârtiile şi să pleci de acolo până nu se încinge prea tare atmosfera. Şi la aceste alegeri se păstrează reţeta tradiţională: aşa-zişii unionişti, apăruţi ca ciupercile după ploaie (să nu credeţi că în afară de lozinci goale în perioada dintre scrutinele electorale mesajul unionist este promovat cu calm şi raţiune) flutură promisiuni care mai de care trăsnite (cum ar fi, de exemplu, acordarea cetăţeniei moldoveneşti unui milion de cetăţeni români care vor aduce astfel plusul de voturi necesar pentru momentul în care se va organiza ioteticul referendum pro-Unire). Rusofonii atât aşteaptă şi ies şi ei în faţa porţii răcnind din toate puterile: „săriţi, ne fură ţara!”.
Cel mai recent exemplu vine de la Igor Dodon, socialistul pro-Putin, care după ce a văzut că „unionistul” Ghimpu vrea să fure startul campaniei electorale nu cu proiecte, dar cu romanţe pro-Unire, a împânzit toată Basarabia cu foi volante având drept temă „Jandarmul român / Nu va fi la noi stăpân!”. Şi de aici, vă garantez, va începe (şi va fi întreţinut) circul. Iar cel mai câştigat din toată această cacofonie patriotardă este nimeni altul decât oligarhul Plahotniuc: telenovela furtului de identitate naţională va fi mult mai interesantă pentru alegători decât scoaterea la lumină a trecutului tenebros al celui care vrea să îşi impună o marionetă şi la Preşedinţia Republicii Moldova.
Şi, dacă tot vorbeam despre marionetele oligarhului, chiar sunt curios cum domnul Lupu (candidatul asumat oficial de către Plahotniuc, despre ceilalţi – cei neoficiali – vom povesti altă dată) va vorbi mieros, ţuguindu-şi buzele, despre ajutorul frăţesc „de la Bucureşti”. Acelaşi domn Lupu care în aprilie 2009 (pe atunci fiind unul dintre copiii de suflet ai comunistului Voronin) acuza România de organizarea unei „lovituri de stat” împotriva Chişinăului.
Radu Popescu, fost consultant politic în Republica Moldova