Trecerea lui Iurie Leancă în relaţia deschisă de parteneriat cu regimul lui Plahotniuc reprezintă, de fapt, un moment al adevărului pentru viaţa politică moldovenească şi spulberă, în sfârşit, un mit în care mulţi oameni de calitate au crezut cu adevărat.
Înregimentarea lui Leancă în „imperiul politic” al oligarhului are mai multe semnificaţii. O explicație ar fi că Plahotniuc, estimând că nu va avea suficientă forţă pentru a-şi califica în turul doi al alegerilor prezidenţiale propriul candidat al Partidului Democrat, a decis să utilizeze în calitate de păpuşă electorală gonflabilă un candidat din afara clanului PD.
Partidul Democrat totuși, conform declaraţiilor lui Candu, va avea propriul candidat. Aceasta înseamnă că oligarhul va pune miză pe doi candidaţi, iar unul dintre ei se va retrage la momentul oportun în favoarea celuilalt în funcție de situaţia creată. Deşi aparent am putea estima că Iurie Leancă a devenit un cadavru politic prin asocierea deschisă cu Plahotniuc, datorită resurselor mediatice uriaşe de care dispune oligarhul, se va încerca „reinventarea politică ” a acestuia și poziționarea sa drept o veche-nouă speranţă pro-europeană a politicii moldoveneşti. De fapt, s-a confirmat pronosticul lui Vlad Filat în ziua arestului său, care spunea în ultimul său discurs din Parlament, că „Leancă a fost scos din PLDM şi murat ca variantă de rezervă”.
O altă explicaţie pentru înregimentarea lui Leancă ar fi utilizarea așa zisei imagini pozitive a acestuia pentru partenerii externi din Uniunea Europeană, cu scopul de a atenua imaginea negativă a sistemului mafiot din Republica Moldova și a oferi credibilitate externă regimului. Cu atât mai mult că Iurie Leancă are deja o experienţă de „succes” la acest capitol. În timpul guvernării „pro-europene” din 2013-2014, acesta a realizat cu brio misiunea de acoperire diplomatică a crimelor din sistemul bancar, care se produceau pe atunci. Îmbunătățirea imaginii regimului prin utilizarea lui Iurie Leancă este cu atât mai importantă în contextul semnării Acordului cu FMI din luna octombrie, dar şi al intensificării luptei dintre o parte din cei care au furat miliardul.
În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale, odată ce Plahotniuc nu a reuşit să-l promoveze pe „infiltratul” Leancă în calitate de candidat comun al opoziţiei, acum l-ar putea folosi în calitate de „candidat comun” al puterii.
Cel mai probabil iniţiativa de stabilire a parteneriatului cu Plahotniuc a venit chiar din partea lui Leancă, care a obosit să stea în opoziţie şi fără nici o funcţie, cel puţin decorativă. Din acest motiv, pentru a-i conferi o anumită „greutate politică”, Plahotniuc l-a numit pe Leancă în funcţia de Preşedinte al Consiliului parlamentar pentru integrare europeană în locul finului Candu.
În plus, colaborarea intensă cu puterea îl acoperă politic pe Leancă de o eventuală pornire a unei cauze penale împotriva sa. „Mai departe de puşcărie, mai aproape de Plahotniuc” ar putea fi motto-ul parteneriatului lui Leancă cu puterea actuală.
Indiferent de motivele care au stat la baza acestei colaborări, cel mai probabil Leancă a preluat tactica lui Ghimpu de a nu se mai ascunde de asocierea cu Plahotniuc şi de a profita de toate avantajele unei relaţii generoase de colaborare cu oligarhul.
Leancă şi Plahotniuc – evoluţia unui parteneriat politic
Iurie Leancă reprezintă pentru politica moldovenească un fenomen unic. Chiar dacă Leancă a fost considerat pe bună dreptate un foarte bun ministru de externe, apreciat atât de către partenerii europeni, cât şi de opinia publică din Republica Moldova, prestaţia lui în calitate de prim-ministru a fost o catastrofă pentru ţara noastră. Rolul principal al lui Leancă în funcția de prim-ministru a fost acela de a imita cât mai convingător procesul de integrare europeană a Republicii Moldova și a de a nu se împotrivi, din funcţia de prim ministru, comiterii celor mai odioase crime economice săvârșite vreodată în istoria poporului nostru. Cedarea acţiunilor statului la Banca de Economii, numirea lui Shor în funcția de președinte al Consiliului de Administrare al BEM, concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău, modificarea legislaţiei bancare prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului în contextul „jafului secolului”, oferirea garanţiilor celor trei bănci din rezerva valutară a Băncii Naţionale şi, în rezultat, ruinarea completă a sistemului bancar, îndatorarea şi sărăcirea populaţiei – anume acesta este bilanţul obiectiv al Guvernului Leancă.
Datorită imaginii pozitive a lui Leancă, care s-a format şi în baza unor realizări în domeniul politicii externe, cum ar fi semnarea și ratificarea Acordului de Asociere RM-UE şi obținerea Regimului Liberalizat de Vize cu UE, acesta a făcut un mare serviciu puterii oligarhice precedente (în cea mai mare parte actuale), contribuind semnificativ la câştigarea alegerilor parlamentare din 2014. Adevărata catastrofă şi impotenţă politică, administrativă a Premierului Leancă au ieşit la suprafaţă abia în iarna lui 2015, după alegeri.
Deşi cetăţenii erau conştienţi că cele mai mari crime din sectorul bancar s-au comis anume în perioada mandatului său de premier, imaginea lui Leancă a fost una de „victimă” a jocurilor de culise ale lui Plahotniuc şi Filat. Majoritatea populaţiei înţelegea că Leancă nu a făcut faţă funcţiei de prim-ministru, tolerând jaful din sectorul bancar, însă aproape nimeni nu-l suspecta de complicitate directă cu furtul miliardului. Percepţia publică era că Filat şi Plahotniuc au folosit imaginea lui Leancă de pro-european pentru a câştiga alegerile, acesta fiind privit ca un „naiv şi credul”, care a fost tras pe sfoară. Cu toate acestea, chiar şi la vremea respectivă, un lucru uluitor era încrâncenarea şi obsesia lui Leancă de a rămâne prim-ministru. Acesta era atât de obsedat să-și continue activitatea de prim-ministru, încât au trebuit să treacă luni de zile de negocieri până a fi desemnat de către Timofti în funcţia de prim-ministru și a-i satisface în sfârșit ambiția patologică, cei drept doar pe acel moment. Leancă nu s-a sfiit să meargă direct la Plahotniuc pentru a-i cere susţinere. Ba mai mult, s-a umilit chiar și în faţa lui Voronin, implorându-l să-l voteze, ca după aceasta să acuze Guvernul Gaburici de complicitate cu comuniştii.
De fapt, cariera politică „fulminantă” a lui Leancă a început odată cu ne-votarea acestuia de către Parlament în calitate de prim ministru şi formarea unui Guvern minoritar în frunte cu Chiril Gaburici. Imaginea lui Leancă de „victimă” a oligarhilor s-a consolidat anume în acel moment. Mulţi dintre cetăţeni au făcut un calcul simplu, dar greşit: Plahotniuc şi Filat l-au înlăturat pe Leancă şi nu l-au inclus pe Ghimpu la guvernare, făcând o alianţă neformală cu comuniştii pentru un guvern minoritar din considerentul că aceştia doi îi deranjează pe cei „doi Vlazi”. Anume după acel moment, Iurie Leancă a început separarea de PLDM și crearea propriei formaţiuni politice – PPEM.
Elementele cheie ale discursului său în calitate de nou lider politic erau acuzarea comuniştilor că aceştia ar „controla” întreaga alianţă minoritară de guvernare, încercând să se poziţioneze ca un anti-comunist feroce și acuzând în paralel alianţa minoritară de abaterea de la cursul pro-european. Anume atunci pentru prima dată mai mulţi oameni şi-au pus întrebarea de ce Leancă îi atacă pe comunişti, care nu au nici o putere susţinând necondiţionat un guvern minoritar, însă evită să-l atace pe Plahotniuc, care este adevăratul stăpân al Republicii Moldova. În acel moment, activitatea lui Leancă era orientată într-o direcţie sigură şi anume distrugerea PLDM-ului şi personală a lui Filat prin oferirea unei alternative pro-europene alegătorilor dezamăgiţi. Metoda utilizată era să atace comuniştii şi să asocieze PLDM-ul cu aceștia. În prima fază acest lucru i-a reuşit. Ura care exista atunci faţă de Filat a fost exploatată inteligent de către Leancă în favoarea noului său partid. Acest lucru se explică prin faptul că la acea etapă, Leancă chiar a reuşit să atragă multă lume de calitate. Aşa zisa opoziţie a lui Leancă faţă de „monstruoasa coaliţie” cu comuniştii i-a asigurat în alegerile locale un rezultat nu rău în țară pentru un partid inexistent la nivel oficial şi unul chiar bun în Chişinău.
„Raţiunea de a fi” a lui Leancă în ipostaza de anticomunist a încetat odată cu demisia lui Gaburici şi refacerea alianţei PLDM-PD-PL după alegerile locale prin numirea lui Valeriu Streleţ în funcţia de prim-ministru. Prima diversiune politică a lui Leancă cu privire la „pericolul comuniştilor” şi „influenţa lui Voronin în alianţa minoritară” s-a prăbuşit odată cu refacerea alianţei. Ar trebui doar să ne amintim că şi Ghimpu a jucat rolul fictiv de opoziţie faţă de Guvernul Gaburici pentru a nu se asocia cu puterea de atunci (Filat şi Plahotniuc) şi a-l promova pe Dorin Chirtoacă la funcţia de primar general în calitate de candidat al opoziţiei.
Al doilea mare eveniment care l-a deconspirat pe Leancă a fost începerea mişcării protestatare, iniţiată de Platforma DA. Ezitarea lui Leancă de a susţine protestele împotriva guvernării, lucru pe care în mod normal, ar fi trebuit să-l iniţieze în calitate de partid de opoziţie, precum şi lipsa criticii faţă de Plahotniuc, au trezit mari suspiciuni în ceea ce priveşte esenţa şi adevărata menire a lui Leancă. Mişcarea protestatară a reuşit să mobilizeze cetăţenii împotriva unui pericol real pentru ţară, şi anume, Plahotniuc. Iar Leancă s-a deconspirat prin faptul că nu a avut curajul să se raporteze în calitate de partid de opoziţie împotriva lui Plahotniuc. În acest sens, declaraţia lui Octavian Ţîcu, care a informat publicul încă în 2015 despre faptul că Leancă cere de la membrii partidului să nu-l atace pe Plahotniuc, a fost o dovadă în plus a „relaţiilor speciale” dintre Leancă şi Plahotniuc. Ceea ce a urmat în perioada fazei fierbinţi a mişcării protestatare a scos la iveală adevărata opoziţie – Platforma DA, în frunte cu Andrei Năstase, dar şi pretinsa opoziţie – PPEM. Dispariţia publică a lui Leancă din perioada protestelor a confirmat adevărata menire a Proiectului Leancă.
Al treilea eveniment de deconspirare a lui Leancă a fost votarea ridicării imunităţii lui Vlad Filat şi începerea negocierilor cu PD şi PL în vederea formării alianţei de guvernare, imediat după debarcarea Guvernului Streleţ. După distrugerea definitivă a PLDM-ului, Proiectul Leancă a intrat într-o criză de idei. Deşi Leancă nu a votat moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Streleţ, rapiditatea acestuia de a se lansa în negocierea formării alianţei l-a demascat din nou. Datorită faptului că Plahotniuc a reuşit să găsească voturile necesare pentru formarea unui nou Guvern prin deputaţii transfugi de la PCRM şi PLDM şi nu avea nevoie de Leancă, acesta iarăşi a fost împins să facă aşa zisa opoziţie.
În perioada cea mai tensionată de luptă a opoziţiei reale cu puterea, decembrie 2015 – ianuarie 2016, Leancă iarăşi s-a plasat în expectativă, parcă ascunzându-se de public. Probabil ca un adevărat diplomat aştepta deznodământul conflictului din stradă…
După modificarea abuzivă a Constituţiei de către Curtea Constituţionale pe data de 4 martie 2016 şi introducerea alegerilor prezidenţiale directe, Iurie Leancă a reapărut în spațiul public. De această dată în calitate de potenţial candidat al dreptei pro-europene. Timp de aproape patru luni de zile, acest personaj a reuşit să participe la aproape toate întâlnirile cu reprezentanţii opoziţiei reale, Andrei Năstase şi Maia Sandu, fiind, de facto, infiltratul lui Plahotniuc în procesul de identificare a candidatului comun. După eşuarea tentativei de a se impune în calitate de candidat comun din partea opoziţiei pro-europene, Iurie Leancă a descoperit un nou sens politic şi anume acela de a fi „partenerul” actualei guvernări în procesul de integrare europeană.
După toată pendularea şi acrobaţiile politice ale lui Leancă din 2015 şi până acum, acesta s-a întors acolo de unde a pornit, însă de această dată deconspirat total, fără rating, şi mai aproape ca oricând de trecerea în nefiinţă politică.
Parcursul politic al lui Iurie Leancă ne demonstrează multe lucruri, însă cel mai important este demascarea caracterului său de impostor inegalabil. Ceea ce şochează cel mai mult este tupeul extraordinar şi lipsa oricărui sentiment de vinovăţie şi empatie faţă de propriul popor. Orice om cu minimă demnitate, care a condus un guvern în rezultatul căruia au fost jefuite 13 % din PIB, fapt care a sărăcit populaţia și a ruinat sistemul economic, s-ar fi retras pentru totdeauna din viaţa politică, cerându-şi scuze faţă de popor. Leancă însă îndrăzneşte şi insistă cu înverşunare să fie inclus în structurile puterii. Ba mai mult, nu se sfieşte să inventeze tot felul de „idei originale” pentru a-şi justifica existenţa politică, cum ar fi lupta cu comuniştii din 2015, negarea influenţei lui Plahotniuc, promovarea ideii de integrare europeană, pe care tot el a compromis-o. Acest personaj mai are şi tupeul să le sugereze moldovenilor că în 2018 ar putea fi depusă cerere oficială de aderare a Republicii Moldova la UE.
Un alt element al cinismului lui Leancă este trădarea membrilor săi de partid, care chiar au crezut că acesta reprezintă o alternativă pentru fostul „tandem oligarhic” Filat şi Plahotniuc. Oamenii de bună credinţă care timp de doi ani au investit efort şi timp în construcţia acestui partid, punându-şi la bătaie reputaţia personală şi profesională, ce vor spune acum când îl văd pe şeful lor întâlnindu-se şi stabilind parteneriate cu Plahotniuc?
În concluzie, Iurie Leancă a demonstrat încă odată că nu a fost niciodată om de stat responsabil, nici lider politic autentic, şi nici un om cu verticalitate. Acesta va rămâne în istorie ca un „partener” al regimului mafiot, care, deşi pro-european fiind, a compromis poate cel mai mult ideea de integrare europeană a Republicii Moldova. Un simplu Iurie Leancă.
Vlad Surcov