Zilele astea subiectul modificării Constituției, la capitolul alegerea președintelui, este unul omniprezent. Platforma Demnitate și Adevăr a demarat deja o campanie de colectare a semnăturilor în acest sens, iar mai multe partide s-au declarat în susținerea acestui demers.
Ei bine, cu toate că au trecut mai puțin de 6 ani, puțini își mai amintesc că, la 5 septembrie 2010, am avut un referendum care ne-ar fi scăpat de această problemă și care, dacă trecea, cu siguranță ar fi schimbat și cursul istoriei între Prut și Nistru.
Nu a fost însă să fie, pentru că unii au sabotat acel referendum, care nu a fost validat la muchie de cuțit. Doar 31% din electorat s-a prezentat atunci la plebiscit, în condițiile în care era nevoie de 33,33% prezență pentru a fi declarat valabil.
Plahotniuc – sabotorul principal al referendumului
Deși teoretic toate cele 4 partide care se aflau la guvernare ar fi trebuit să fie interesate ca acel referendum să treacă, de facto, o singură formațiunea politică a lucrat în acest sens. Doar PLDM s-a mobilizat atunci pentru a promova referendumul de modificare a Constituției, în vederea alegerii președintelui de către întreg poporul. AMN, PL, dar în special PDM, au făcut tot posibilul ca referendumul să fie sabotat, deși declarativ și-au manifestat susținerea.
Motivul era unul simplu la acea oră. Filat avea o rată de încredere în jur de 50%, aproape dublu față de Lupu, și triplu sau cvadruplu peste Urechean sau Ghimpu. Cât despre Plahotniuc… Plahotniuc încă nu exista pe atunci pentru unii.
Așadar, orice alegeri prezidențiale atunci erau câștigate de Filat, care era premier și se afla pe un val extraordinar de ridicat de încredere. Au dovedit-o și alegerile parlamentare desfășurate 3 luni mai târziu, când PLDM acumulase aproape 30%, mai mult decât adunaseră PL și PD împreună.
Plus la toate, să nu uităm de „intrarea triumfală” a lui Plahotniuc în politică la acele alegeri din 28 noiembrie 2010, cu o săptămâna înainte de desfășurarea scrutinului, la miezul nopții, când a fost trimis direct pe locul 2 în lista electorală a PD-ului.
Așadar, acel referendum obligatoriu nu trebuia să treacă… Pentru că dacă trecea, pe lângă Plahotniuc, niciodată nu mai deveneau deputați Candu, Apolschii sau Vasile Botnari, toți apăruți în 2010 pe primele locuri în lista PD-ului, înlocuind oameni ca Oazu Nantoi, Oleg Serebrian sau Andrei Popov.
Pavlicenco și „președintele unionist”
Dar atunci Plahotniuc nu era nici pe departe atât de puternic cum e astăzi. Reușise „doar” să cumpere procurorul general de la Urecheanu, în schimbul a 2 milioane de euro, și-l avea pe post de bâtă pe Chetraru, pregătindu-l totodată pe Poalelungi pentru nobila funcție de șef al CSJ.
Însă acționa prin sforăriile care l-au propulsat atât de sus. Iar un actor cheie în sabotarea referendumului a fost „cea mai mare unionistă” de pe malurile Bâcului, Vitalia Pavlicenco.
Am rămas de-a dreptul șocat pe la sfârșit de august 2010, când vedeam la toate posturile de televiziune cum rula, în română și ATENȚIE!!!, în rusă, un spot video prin care Pavlicenco „îndemna” cetățenii să participe la referendum, să opteze pentru un președinte ales de popor, pentru ca ulterior acesta să facă Unirea. Am scris și atunci, de mai multe ori, că un astfel de spot nu poate decât să facă un rău enorm referendumului, iar previziunile mele, din păcate, s-au adeverit.
Îmi amintesc bine ce isterie se făcea la răposatul NIT, în acea perioadă, anume pe seama acestui spot, dar și pe intențiile „unioniste” ale guvernării de atunci. De la Naslavcea la Giurgiulești, PCRM-ul lui Voronin, încă un partid foarte puternic la acea oră, defila cu acest spot video, băgând spaima-n moldoveni, că dacă merg la referendum va urma unirea.
Iar rezultatele s-au văzut. Dacă în raioane precum Orhei, Hîncești sau Telenești prezența la referendum a fost aproape de 40%, atunci la Bălți am avut 18%, în Taraclia 12%, iar în Găgăuzia doar 8%. Așadar, în zonele profund rusofone prezența a fost dezastruoasă, cântărind decisiv în eșuarea plebiscitului.
Damir, sfătuit de Poalelungi cum să apere în instanță spotul lui Pavlicenco
Poate vă întrebați care era interesul lui Pavlicenco să eșueze referendumul? Ori de unde avea aceasta bani să și-l promoveze la toate canalele de televiziune? Bune întrebări.
Iar aici încep lucrurile cu adevărat interesante. La scurt timp după acel referendum eșuat, Mihai Poalelungi s-a întors de la Strasbourg la Chișinău. De la un salariu de 18 mii de euro ca judecător la CEDO, la 10 mii de lei ca șef la CSJ.
Iar înainte de a ajunge șef la CSJ, Poalelungi coresponda la greu cu Dorin Damir, finul lui Plahotniuc, care încă n-a ajuns deputat, dar mai are timp. Ei bine, actualul șef la CSJ era un fel mentor juridic pentru Plahotniuc, oferindu-și expertiza ori de câte ori era nevoie și oriunde era necesar.
Iar necesitatea apăruse și în cazul Pavlicenco. Atunci, în urma unei sesizări a comuniștilor, CEC-ul a interzis difuzarea spotului buclucaș. Se întâmpla tocmai la 20 august, cu 2 săptămâni înainte de ziua referendumului – adică în cea mai fierbinte perioadă a campaniei. Iar la 23 august, Pavlicenco anunța că atacă în judecată decizia CEC.
Articol politik.md de la 23 august
Iar aici e nevoie de juriști buni și ajutor din partea unor oameni influenți. De unde mai multă influență dacă nu de la Plahotniuc, iar expertiză juridică de la Poalelungi?
Așadar, mai jos vedem copia unei corespondențe prin email între Damir și Poalelungi, care a avut loc la 24 august 2010. De această corespondență am aflat abia acum, dar pune cap la cap multe lucruri și demonstrează cât de tenebros lucrau Plahotniuc și sculele sale încă de atunci.
Iar în scurt timp Curtea de Apel ia o decizie prin care permite din nou difuzarea spotului. Completul de judecată a oferit o motivare practic trasă la indigo cu argumentele oferite de Poalelungi.
În final, nu pot decât să remarc activismul unor așa-ziși „unioniști”, manifestat în ultima perioadă. Atacurile dure la adresa protestelor Platformei Demnitate și Adevăr, jignirile aduse unor lideri ai manifestanților, apariția gen „Platforma DA 2”, sau „Platforma NU”, create tot de astfel de „unioniști” care se bat cu cărămida-n piept. Dar și să reiterez o durere mai veche a mea, legată de felul cum tot felul de indivizi s-au folosit în ultimii 20 de ani de acest deziderat frumos al unirii, compromițându-l cu sârguință.
Alex Cozer