După 26 de ani, un stat aproape dezmembrat

by Genko Genko
Distribuiti mai departe...

Zilele acestea sunt pline de încărcătură emoțională pentru toate momentele de cotitură care au avut loc în 1989 – 1991. Nu aveam decât 10 ani atunci și ca un copil fiind multe lucruri nu le înțelegeam, însă ceea ce m-a marcat este că am învățat alfabetul latin din ”Literatura și Arta”. Îmi făcusem și un mini-abecedar. Așa am învățat grafia latină și scrisul în limba română. Erau emoții de nedescris să descoperi literele firești ale limbii mamei tale.

Dar, astăzi, după 26 de ani, pot spune cu fermitate că avem un stat dezastruos din care vrei să fugi cât mai repede. Cei mai importanți piloni de rezistență au căzut. O justiție la pământ, un sistem educațional și de sănătate dezastruos, o cultură românească șchiopătândă. Despre clasa politică nici nu mai vorbesc. Peste tot doar interese.

După 26 de ani, aproape o treime din populația republicii este plecată peste hotare, mai mult de 8 localități au rămas fără oameni, școli se închid, spitale se închid, profesori nu-s, medici nu-s, copii – tot mai puțini, bătrâni – tot mai mulți, speranță tot mai puțină, deznădejde tot mai multă.

Sunt recunoscătoare toți celor 227 de deputați din Primul Parlament care au semnat Declarația de Independență la 27 august 1991, dar îmi este totuși de neînțeles cum nu s-a găsit niciun curajos să vină cu un proiect de alternativă, cel de Unire cu România. Astăzi observ că sunt mulți curajoși care vorbesc despre Unire. Dar atunci în 1991 nu s-a găsit nimeni ca să propună un asemenea proiect. Așa am fi știut câți ar fi fost pentru Unire și câți se țin doar de declarații. Este aproape clar că acel proiect de Unire ar fi putut să nu întrunească numărul necesar de voturi, dar ar fi fost un semnal clar de determintare, demnitate și curaj. Astăzi suntem în situația de a face doar niște simple presupuneri. Cred că aceasta este marea eroare care a fost comisă de elita politică de atunci de la Chișinău. Cu Bucureștiul este altă poveste.

Acum despre limba română. Mă întreabă un super copil din România, de aproape 9 ani dacă noi suntem ruși. Zic de ce întrebi așa? Îmi spune pentru că vorbim limba rusă. Sunt în mare dificultate. Cum să explic această situație care este în R. Moldova când nu ai respect față de limba ta, de limba maternă, limba mamei tale. I-am spus că se întâmplă așa pentru că rușii ne-au ocupat și ne-au obligat să învățăm în limba rusă.

Întrebarea este de ce si azi limba română încă nu este 100 la 100 la ea acasă? De ce basarabenii tolerează ca cineva să se urce în cap, să danseze acolo mult și bine, iar tu să stai umil și să aștepți cumva un bun simț de la cel care s-a cocoțat la tine pe cap.

A sta umil nu e o soluție. Îndemnul meu este să avem mai mult respect, demnitate, verticalitate față de propriile noastre valori, față de limbă, neam, istorie. Așa creștem o societate educată, informată, puternică. Și toate acestea încep de la fiecare dintre noi, de la fiecare refuz de a răspunde în limba rusă pentru că interlocutorul nu înțelege (fiți pe pace, înțelege foarte bine, doar că vrea să afle gradul nostru de toleranță și demnitate). Dacă aveți nevoie de exemple, uitați-vă la polonezi, la baltici, la ucraineni (mai nou), ei asta fac, își respectă limba maternă.

Elena Robu


Distribuiti mai departe...

CITIȚI ȘI...