Printre militarii arestaţi după eşecul loviturii de stat din Turcia se numără şi cei doi piloţi care se presupune că au doborât bombardierul rusesc de la graniţa turco-siriană în noiembrie 2015.
Oficial, Ankara îi învinuieşte de participare la lovitură de stat eşuată. În epurările iniţiate de Erdogan în confuzia creată de după puci, nimeni nu se interesează de fapte şi dovezi. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan îşi elimină presupuşii adversari şi, în acelaşi timp, speră să refacă în cele din urmă relaţiile cu Rusia, scrie publicaţia Die Presse.
La Moscova, aceste încercări sunt percepute favorabil. Acum Erdogan are cu siguranţă nevoie de aliaţi care să nu pună prea multe întrebări.
Rareori, în relaţiile dintre două ţări au existat schimbări atât de radicale că între Rusia şi Turcia în ultimele luni. Recep Tayyip Erdogan şi Vladimir Putin, lideri puternici în două ţări cu o lungă istorie a conflictelor, au devenit din prieteni duşmani şi apoi din nou prieteni. După tentativă de lovitură de stat nu este clar cât timp va dura şi această nouă prietenie. Deosebit de ciudată este apropierea de Turcia în Rusia. În ultimele luni, mass-media rusească a bombardat permanent publicul său cu poveşti de groază despre Erdogan, pe care l-a prezentat drept un sultan imprevizibil care vrea să supună islamizării toată ţara, care îi prigoneşte pe kurzi şi sprijină „Statul islamic” (ISIS). Televiziunea rusă a oferit cetăţenilor justificarea necesară pentru declarea războiului lui Erdogan sau măcar a embargoului asupra importului de fructe şi exportului de turişti.
În Siria, Rusia şi Turcia au luptat pe diferite fronturi, iar după ce un avion de vânătoare turcesc a doborât un bombardieru rusesc, între cele două țări a început o confruntare directă, în care Erdogan a trebuit să se recunoască înfrânt. După scuzele cerute Moscovei, Kremlinul s-a împăcat cu Ankara. Destul de ciudat, reconcilierea a avut loc taman în săptămâna atacului terorist de la Istanbul, când în pofida evidenţei Rusia declara sigură Turcia ca destinație turistică. Totuşi, puşi în faţa faptelor şi mai ales după tulburările iscate de lovitură de stat eşuată, Rusia a trebuit să oprească fluxul de turişti.
Moscova caută parteneri şi din nou mizează pe lupta împotriva terorismului. De această dată, Ankara este gata s-o asculte cu atenţie.
Apoi, în timp ce liderii europeni au stat deoparte, dar solidari cu guvernul turc, Putin a fost primul care a promis în mod deschis sprijin şi a vorbit despre „inadmisibilitatea acţiunilor anti-constituţionale”. În timp ce Europa cere Ankarei să respecte statul de drept, Moscova tace. Ideologic, Putin probabil că se simte solidar cu instigatorii ghinionişti ai loviturii de stat, dar este fundamental opus acestora. Moscova se opune oricărei „schimbări de regim” cu forţa. Spre deosebire de cursul flexibil al Europei, Kremlinul vorbeşte cu obsesie despre ordinea constituţională, iar această alegere nu este lipsită de logică, ascunzând frica Moscovei de prăbuşirea imperiului Federaţiei Ruse; în politică externă o astfel de poziţie este adesea folosită că un argument împotriva a tot felul de revoluţii colorate. Cu toate acestea, în cazuri excepţionale, aceeaşi filozofie nu împiedică Moscova să încalce graniţe internaţionale şi suveranităţi, cum a fost şi cazul Crimeei.
Totodată, Putin cunoaşte bine rolul de proscris pe care Erdogan începe să-l ocupe. De asemenea, lui Putin îi convine ca omologul sau turc este incredibil de ocupat cu consolidarea regimului său autoritar şi cu probleme economice. Preşedintele Turciei a trebuit să pună deoparte ambiţiile sale politice regionale. Strict pragmatic, Moscova are acum posibilitatea să reia proiectele comune îngheţate, iar ce face Erdogan cu Turcia şi poporul truc, pe Putin nu îl interesează. La urma urmei şi el interzice orice amestec din afară în treburile ruseşti. Represiunea în interiorul ţării este punctul de convergenţă al tuturor autocraţilor şi acestea sunt aspectele care într-adevăr îi aseamănă pe Putin şi Erdogan cu predecesorii lor istorici, „ţarul” şi „sultanul”.