Recent, la Jurnal TV am auzit o afirmaţie destul de interesantă a jurnalistului Ion Terguţă, care spunea că „problema este că în RM fenomenul 7 aprilie s-a încheiat”. „Astăzi, noi am trecut de la o hegemonie de putere spre altă hegemonie de putere şi aceasta e o tranziţie nenorocită din 2009 până acum, când s-a trecut de la Vladimir Voronin spre Vlad Plahotniuc”.
Nu pot să nu-i dau dreptate lui Ion Terguţă, numai că, în opinia mea, se impun câteva precizări importante. În primul rând, cred că, în ultimii opt ani, am asistat la un experiment unic în lume, care poarte fi studiat în toate manualele şi la toate facultăţile de politologie. Un exemplu mai bun de supravieţuire politică şi o manipulare mai masivă a opiniei publice din ţară şi de peste hotare nu cred că veţi mai găsi undeva pe globul pământesc.
În 2009, era clar că comuniştii nu vor mai putea deţine puterea. Mai ales după tragicele evenimente din 7 aprilie, dar şi din zilele următoare. Oamenii nu ar mai fi tolerat acea guvernare şi, chiar dacă ea ar fi acumulat voturile necesare pentru a se menţine la putere şi după alegerile anticipate din 29 iulie 2099, nimeni nu ar fi crezut că rezultatele scrutinului nu au fost falsificate. Rămânerea comuniştilor la putere ar fi fost echivalentul unei revoluţii, care lent ar fi trecut într-un război civil.
Şi aici trebuie să facem o mică paranteză şi să apreciem maturitatea politică de care a dat dovadă ex-Preşedintele RM, Vladimir Voronin. La fel ca şi în 1989, când a avut de ales între a trage în mulţime şi a face un pas înapoi, în 2009 liderul PCRM, a ales din nou să facă un pas înapoi. Probabil, a fost o decizie dificilă pentru el, dar a trebuit să o ia, acceptând să cedeze puterea (ferma mea convingere este că, dacă dorea, în 2009, Vladimir Voronin găsea votul de aur (al 61-lea) şi rămânea la putere sau, în cel mai rău caz, ceda funcţia formală de Preşedinte al RM opoziţiei şi el continua să deţină puterea reală în stat încă minimum patru ani). Dar nu toţi cei din echipa lui Vladimir Voronin au acceptat cedarea puterii şi astfel a apărut PD-ul în formulă nouă, spre care au migrat toţi acei care de facto au condus ţara din umbră şi până la 2009.
Cei care nu au acceptat să cedeze puterea în 2009, au trebuit să-şi accepte rolul temporar şi umil de sateliţi ai altui centru de putere – cel reprezentat de Vlad Filat, stea în devenire a politicii moldoveneşti la acea etapă. Strângând pumnii şi scrâşnind din dinţi, cei care nu au acceptat să cedeze puterea în 2009, au înţeles că va urma o perioadă de tranziţie, în care vor trebui să se mulţumească doar cu o parte a puterii. În 2009 sau 2010 pentru ei era prea riscant să iasă în prim plan, deoarece repulsia societăţii faţă de precedenta guvernare nu trecuse încă şi era suficientă o scânteie ca butoiul cu pulbere să sară în aer.
Preluarea directă a puterii era nu doar practic imposibilă la acea etapă (deşi, folosind enormul aparat represiv de stat pe care l-au controlat dintotdeauna, cei ce nu au acceptat plecarea de la putere în 2009 ar fi putut forţa nota), ci şi foarte riscantă. De aceea, lui Vlad Filat i-a fost rezervat rolul de podişor, prin intermediul căruia puterea trebuia să treacă de la un Vlad (Voronin) spre alt Vlad (Plahotniuc) şi, cel mai probabil, al treilea Vlad (Filat) nici nu a bănuit ce rol a trebuit să joace în toată aceasta tranziţie. Când podişorul s-a şubrezit (nu fără ajutor din partea celor ce implementau întreaga schemă), a fost dărâmat şi aruncat în prăpastie, iar puterea, de la Vlad intermediarul a trecut la Vlad beneficiarul final.
În 2016, tranziţia sau, dacă doriţi, transferul de putere de la un Vlad spre alt Vlad prin intermediul celui de-al treilea Vlad a intrat în fază finală (odată cu învestirea Guvernului Filip), iar după adoptarea sistemului electoral mixt, cercul s-a închis şi procesul a fost încheiat.
Cândva, un cunoscut jurnalist vorbea despre mişcarea ionilor în Moldova, făcând aluzie că o mulţime de moldoveni poartă numele Ion. Eu zic că, cel puţin din 2001 până în prezent, noi nu mişcare a ionilor am văzut, ci mişcare a vlazilor. De aceea şi spuneam, parafrazând o cunoscută maximă, că de la un Vlad până la alt Vlad e doar un singur Vlad.