Din punct de vedere istoric, conflictul actual dintre Rusia și Ucraina este un produs a patru cauze mai profunde, cu un singur declanșator – revoluția Maidanului de la începutul anului 2014.
Euromaidanul Ucrainei, eveniment în urma căruia Viktor Ianukovici a fost răsturnat de la putere, a fost „trăgaciul” care l-a făcut pe președintele rus Vladimir Putin să exploateze slăbiciunea postrevoluționară a acelei țări, prin invadarea Crimeii și a estului Ucrainei, în speranța promovării imperiului Rusiei și consolidării regimului său, scrie Alexander Motl, într-o analiză publicată de Newsweek.
Ulterior, autorul prezintă cele patru cauze care au dus la războiul ruso-ucrainean.
În primul rând, prăbușirea imperiului sovietic în anul 1991 a propulsat statul succesor, Rusia, către căutarea reimperializării din motive structurale și ideologice.
În cazul Uniunii Sovietice, șocul a venit din interiorul său. Odată ce Mihail Gorbaciov s-a înhămat la perestroikă, la jumătatea anilor ’80, începând dezmembrarea totalitarismului, a subminat imperiul, ceea ce a avut ca rezultat sfârșitul dominației nucleului rus asupra periferiilor care nu erau ruse, până în anul 1991.
Mai mulți factori au dus la reimperializarea Rusiei postsovietice. Fosta periferie a continuat să aibă legături cu fostul nucleu rus, în privința energiei, comerțului, culturii și limbii.
Discursul imperial de tip sovietic, cultura și ideologia au supraviețuit în Rusia, așa cum o fac de obicei în statele succesoare de după prăbușirea marilor puteri. Opoziția față de NATO și demonizarea expansiunii Alianței și naționalismul au fost parte a acelei mentalități, care era evidentă în Rusia chiar și în anii ’90 democratici.
Citeşte şi: Interes ascuns al lui Putin? Rusia a pus ochii pe o mare putere
În al doilea rând, apariția unui regim „fascistoid” (sau aproape în întregime fascist) a făcut din renașterea imperiului o caracteristică centrală a strategiei hipermasculine a lui Vladimir Putin de autolegitimare.
Rusia a suferit toate tipurile de consecințe ale prăbușirii imperiale: suferința economică, umilința, pierderea credinței. Vina a căzut pe democrații care conduc Rusia, în urma prăbușirii, dar și pe „neruşii”, mai ales ucrainenii, care ar fi trădat Moscova.
Boris Elţin, care a întruchipat anii ’90 democratici, a părăsit funcția fără onoare, în timp ce succesorul sau, Putin, a preluat controlul la finalul anului 1999, promițând să restabilească locul Rusiei sub soare. Până la jumătatea anilor 2000, Putin a eviscerat instituțiile democratice ale țării și a reușit în construirea unui regim fascistoid, cu trei caracteristici instituționale, mai notează autorul articolului.
Citeşte şi: Fascistul de la Kremlin
Prima a fost autoritarismul standard, a doua a fost conducerea supremă de necontestat a lui Vladimir Putin, iar a treia a fost cultul personalității hipermasculine a lui Putin și neoimperialismul, pe care l-a folosit pentru a legitima regimul. Regimul președintelui rus a ajuns în cele din urmă să semene cu cele interbelice din Italia și Germania, iar Putin însuși a ajuns să semene cu Mussolini și Hitler.
În al treilea rând, expansiunea Uniunii Europene și a NATO a plasat Ucraina într-un vid de securitate de neconceput, între o Europă vădit neinteresată de Ucraina și o Rusie imperială care a făcut tot mai multe revendicări în privința suveranității ucrainene.
Expansiunea celor două puteri – UE și NATO – a creat un „eritoriu al nimănui” între Rusia și Europa, cu Moldova, Ucraina și Belarus găsindu-se în acel vid de securitate. Prin expansiunea instituțiilor economice, politice și de securitate europene, chiar până la granița acestor țări, Europa a semnalat Moscovei că nu are niciun interes în aceste țări, chiar în timp ce tendințele neoimperiale ale Rusiei demarau și caracteristicile regimului fascist al lui Putin se consolidau.
Citeşte şi: Sfârşitul lui Putin se apropie mai rapid decât mulţi şi-ar imagina – cum se va produce
Despre NATO, sursa citată notează că și-a extins garanțiile de securitate la țări precum cele baltice, care nu puteau fi apărate cu ușurință, eșuând însă în extinderea garanțiilor de securitate către țări precum Moldova, Ucraina și Belarus, care brusc s-au confruntat cu amenințări existențiale în urma extinderii NATO, ceea ce i-a enervat pe ruși.
În plus, NATO – o instituție în criză – nu a amenințat Rusia, iar Kremlinul o știe. Lucrul pentru care este îngrijorată însă Moscova este simbolismul „puterii” Occidentului în fața „slăbiciunii” post-colaps a Rusiei.
În al patrulea rând, „revoluțiile colorate” din Georgia, Ucraina și Kîrgîzstan, din perioada 2003-2005, au amenințat direct regimul imperial și legitimitatea lui Putin, ceea ce l-a făcut să cântărească posibilitatea unui război împotriva Georgiei și să lanseze o varietate de măsuri de protecție față de Ucraina și Kîrgîzstan.
Au fost așadar Revoluția Trandafirului în Georgia, în 2003, Revoluția Portocalie din Ucraina, din 2004, și Revoluția Lalelei, din Kîrgîzstan, un an mai târziu. În plus, liderul de la Kremlin era conștient de puterea continuă a mișcării democratice din orașele cheie ale Rusiei – Moscova și Sankt Petersburg.
Citeşte şi: Cum schimbă Putin istoria Rusiei după pofta inimii
Vladimir Putin, trăgaciul și apropierea Ucrainei de Occident
Așadar, ținând cont de toate aceste patru cauze, a fost nevoie doar de un „trăgaci” pentru izbucnirea unui război la scară largă cu Ucraina. Acest lucru s-a întâmplat sub forma revoluției de la Kiev, din iarna 2013-2014.
Percepția lui Putin privind o amenințare nu are mult de a face cu o potențială aderare a Ucrainei la NATO, din moment ce nici Ucraina și nici NATO nu au arătat în mod tradițional prea mult interes reciproc. Răspunsul liderului de la Kremlin la Euromaidan a fost anexarea Crimeii sau promovarea separatismului în sud-estul Ucrainei.
Ucraina nu s-a prăbușit, însă, iar acțiunile lui Vladimir Putin au consolidat statul, națiunea, armată și aparatul de securitate ale Ucrainei, împingând țara către reformă, Uniunea Europeană și NATO. Pentru prima dată de la independența din 1991, poporul ucrainean și elitele sunt unite în jurul unei agende proocidentale, proreformă și prodemocratie. Și, pentru prima oară, Ucraina are susținerea Occidentului, iar Putin a pierdut această țară, care ar trebui să treacă peste evenimentele prezentului și să devină mai puternică.
Citeşte şi: Avertismentul NATO în legătură cu Putin: Va urma Moldova
Pe scurt, Occidentul trebuie să aprecieze în cele din urmă că existența Ucrainei în continuare ca un stat democratic independent este absolut vitală pentru propria securitate. Altfel spus, Occidentul trebuie să aleagă dacă atrage Ucraina în NATO sau în Uniunea Europeană. Nu există o a treia variantă.