Chişinăul va recunoaşte independenţa Transnistriei! De ce nu e bună federalizarea

Puncte cheie:

• Criza Estului Europei este departe de a se fi încheiat, odată cu acordul cvadripartit de la Geneva asupra Ucrainei (cu rezultate deocamdată incerte), din 17 aprilie a.c.;
• Rusia va continua să utilizeze pârghia comunităţilor rusofone pentru a vulnerabiliza statele Parteneriatului Estic al Uniunii Europene, în ideea de a bloca perspectiva euro-atlantică a acestor ţări şi a le menţine astfel dependente de resursele, respectiv puterea politică, economică şi militară a Moscovei;
• Încurajate de uşurinţa anexării Crimeei şi de lipsa de împotrivire reală sau de soluţii a Ucrainei şi Occidentului, şi alte comunităţi regionale sau locale cu majorităţi pro-ruseîşi vor intensifica mesajul separatist, în special în Ucraina şi Republica Moldova, iar, pe termen mediu, posibil şi în Belarus sau Caucazul de sud;
• Transnistria nu va renunţa sub nicio formă şi nu îşi va tempera intenţia de a nu mai depinde (nici măcar formal, ca în prezent) de Chişinău, fiind evident susţinută în acest demers de Rusia, pe criteriul „democraţiei locale”. Sunt posibile provocări militare în regiune, pentru „dezgheţarea conflictului” din 1991-1992 şi readucerea lui pe agenda internaţională;
• O eventuală federalizare, sugerată acum de Rusia, se poate dovedi în timp o capcană din care ieşirea o va constitui până la urmă tot separarea completă, dar după cel puţin un deceniu pierdut şi, în plus, cu suportarea unor costuri politice şi economice imense de către Republica Moldova;
• Orice model teoretic s-ar lua în calcul pentru a concepe un proiect constituţional federal, unitatea federativă rezultată, Transnistria (stat, republică, land sau provincie) ar avea suficiente instrumente politice legale pentru a tergiversa (bloca) o viitoare decizie de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană sau NATO (vor deţine aşa-numita „minoritate de blocaj” la nivelul autorităţilor federale sau vor cere consens pentru marile decizii);
• Deşi neverosimilă astăzi şi unanim respinsă în discursurile oficialilor de peste Prut, orecunoaştere a independenţei Transnistriei de către Chişinău, respectiv oficializarea separării definitive de Transnistria, cuplată cu un program guvernamental de primireşi acomodare urgentă a cetăţenilor care vor dori să plece din Transnistria, ar putea fi soluţia pentru deblocarea perspectivei de aderare la structurile politice, economice şi militare ale sistemului occidental;
• Nu este sigur că „scăparea” de Transnistria înseamnă automat aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană sau NATO, dar este cert că, în condiţiile unui stat divizat de facto între opţiunea Est şi opţiunea Vest şi cu trupe ale Armatei Ruse pe teritoriul său, nu se poate avansa cu un calendar realist de aderare;
• Trebuie ales răul cel mai mic dintre cele care se profilează astăzi, respectiv acceptarea caracterului artificial, nefundamentat istoric, al componenţei teritoriale actuale a Republicii Moldova, şi maximizarea şanselor ca cei 3,5 milioane de cetăţeni ai acestui stat să devină într-o zi parte a Uniunii Europene. Acest fapt este mult mai important, cred eu, decât „agăţarea” nerealistă de un teritoriu (cam cât un judeţ românesc mediu, ca suprafaţă şi populaţie) cu care există, oricum, prea puţine legături de substanţă, şi care nu înseamnă decât compromiterea şanselor euro-atlantice ale spaţiului dintre Prut şi Nistru.

Scriu acest articol conştient că, în actuala etapă a evenimentelor din Estul Europei, scenariul pe care îl propun nu corespunde doctrinei oficiale a Republicii Moldova, centrată încă pe vechea idee a păstrării integrităţii teritoriale a statului post-sovietic independent apărut în 1991, pe ruinele URSS. Dar, aşa cum s-a văzut în cazul Crimeei, trăim din nou vremuri de restructurare a balanţei de putere la periferia continentului, în care „forţa dreptului” pare depăşită în realitate de „dreptul forţei”.

Pentru guvernul de la Chişinău nu urmează vremuri uşoare. Înaintea alegerilor generale din 30 noiembrie a.c., cu o miză crucială pentru viitorul statului moldovean, societatea pare scindată în două mari opţiuni politice rivale, aproximativ egale ca pondere: pro-comuniştii şipro-europenii, fiecare din acestea de circa 35-40% din corpul electoral, restul fiind, ca de obicei, indecişii sau grupurile de nişă, adică cei care pot înclina, pe final, balanţa scrutinului, într-o direcţie sau alta. Aşadar, nu se ştie acum ce orientare va avea guvernul Republicii Moldova începând din decembrie sau ianuarie iar faptul că Partidul Comuniştilor continuă să reprezinte prima opţiune de vot în sondaje (chiar izolat fiind) face ca regimul pro-european de la Chişinău să fie nevoit să acţioneze politic, economic, social şi simbolic cu multă precauţie, pentru a nu deteriora şi mai mult tabloul electoral.

În fine, presupunând că se va reuşi din nou formarea unei majorităţi parlamentare pro-integrare europeană (dificil, dar nu imposibil), ecuaţia va rămâne complicată şi dincolo de 2014, nu numai datorită situaţiei economice fragile a ţării, cu puternice dependenţe de piaţa rusească, dar şi pe fondul curentului separatist de peste Nistru, stimulat de anexarea Crimeei şi de atitudinea explicită de suport a Rusiei. Realist vorbind, pentru mulţi locuitori ai Transnistriei (poate şi ai Găgăuziei) se pare că perspectiva de a fi parte a Rusiei este mai atractivă decât cea de cetăţeni ai Republicii Moldova, chiar şi cu această „Fata Morgana” a integrării europene fluturată din când în când înaintea ochilor sau cu regimul de călătorii fără viză în Spaţiul Schengen, oferit drept recompensă politică guvernului de la Chişinău.

Dincolo de referendumul (evident, nerecunoscut oficial) din septembrie 2006, în care Transnistria a votat masiv, aproape 98%, în favoarea secesiunii de Republica Moldova şi a aderării la Federaţia Rusă, stă adevărul crud al separării reale, efective, a acestei regiuni de corpul teritorial principal al republicii. De fapt, Republica Moldova nu deţine Transnistriadecât pe hârtie.

Problematizarea internaţională nesfârşită şi menţinerea pe agendă a „dosarului Transnistria” nu ajută reputaţiei şi credibilităţii Republicii Moldova. Dimpotrivă, conflictul, îngheţat sau dezgheţat, nu face decât să servească drept motivul cel mai simplu şi incontestabil pentru neaderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană şi NATO, în caz că s-ar discuta vreodată serios această variantă. Oricum, trebuie avut în vedere că naţiunile cele mai prospere din nord-vestul continentului (principalii contributori la bugetul comunitar) nu mai privesc cu ochi buni ideea unei noi extinderi a Uniunii spre Est, cel puţin până la revenirea standardului de viaţă în ţările lor la nivelul celui dinaintea crizei economice din 2008-2010.

Europa nu traversează cea mai fericită etapă a procesului de integrare, început după 1945. Sunt din ce în ce mai multe şi mai puternice vocile eurosceptice. Se va vedea acest lucru cu certitudine şi pe 25 mai a.c., la bilanţul mandatelor de europarlamentari. Marea Britanie, Franţa, Olanda, Grecia, Ungaria şi, oarecum surprinzător, ţările nordice vor înregistra creşteri destul de semnificative ale partidelor radicale, naţionaliste şi populiste, partide care vor eroda proiectul politic pro-integrare până la a-l face imposibil de continuat. În legislatura 2014-2019 nu va adera nicio ţară la Uniunea Europeană. Nici măcar Serbia, care a obţinut statutul de candidat acum doi ani, renunţând practic la Kosovo.

Din această perspectivă, a deteriorării climatului pro-european în vestul continentului, Republica Moldova trebuie să ştie că orice dosar-problemă îi va „atârna ca o tinichea de coadă” îi va reduce substanţial şansele de a fi percepută drept candidat credibil la aderare, fie şi după 2020 încolo. Rusia nu va forţa acum anexarea Transnistriei, ci o va lăsa „să lucreze democratic” împotriva culoarului pro-occidental al Chişinăului. De luat, o poate lua oricând, nu e nicio grabă, „poporul transnistrean” este dispus oricând la, semnul Moscovei, la un nou vot de unire cu Federaţia Rusă.

Mai devreme sau mai târziu, ruptura de Tiraspol se va produce. Este important ca Republica Moldova să aibă cel puţin inteligenţa şi tactul să negocieze şi să organizeze secesiunea non-violent, încât să se producă fără costuri sau cu pierderi minime pentru cetăţenii care vor dori să se mute de acolo. Mâine, peste un an sau peste cinci ani, Chişinăul va înţelege că separarea este inevitabilă şi că poate fi folosită politic, deşi sună cinic, pentru curăţarea „profilului european” al republicii de vestigiile aranjamentelor meschine ale epocii sovietice.

Valentin Naumescu