În cursul sezonului de escaladări pe Everest, deschis în luna aprilie, s-au înregistrat deja patru decese confirmate, iar alți doi alpiniști sunt dați dispăruți, șansele de a fi găsiți scăzând pe zi ce trece. Un șerpaș a murit în timp ce găsea un traseu spre vârf, iar trei alpiniști au murit din cauza unui ucigaș nevăzut, boala de altitudine, conform unui material publicat de Live Science.
În anul 2014 expedițiile spre vârful Everest au fost oprite complet după moartea a 16 șerpași nepalezi într-o avalanșă și a protestelor privind condițiile de muncă ale acestora. Apoi, în aprilie 2015, un seism cu magnitudinea de 7,8 grade urmat de o avalanșă a produs aproape 8.500 de victime în Nepal și respectiv 19 victime la Tabăra de Bază de pe muntele Everest, determinând închiderea completă a sezonului de escaladări pe Everest. Decizia a fost luată de autoritățile chineze, pentru partea tibetană a masivului, și respectiv de conducătorii echipelor de ascensiune, de pe partea nepaleză.
Dar de ce este muntele Everest un loc atât de periculos? Pe lângă capriciile naturii și terenul dificil de escaladat, pe lângă frigul extrem și vântul foarte puternic, altitudinea este poate cel mai periculos inamic al celor care se aventurează într-o astfel de escaladă.
Cu altitudinea de 8.848 de metri, vârful Everest este cel mai înalt punct de pe glob. Everestul nu este însă și cel mai înalt munte. Conform Guiness World record, acest titlu îi revine masivului vulcanic Mauna Kea din Hawaii, care măsoară 10.205 metri de la baza sa subacvatică până la vârf, cea mai mare parte a acestui munte aflându-se sub valuri.
Boala de altitudinea sau „răul de munte” poate începe să se manifeste de la înălțimea de 2.400 de metri. Simptomele includ amețeli, dureri de cap, greață și stare accentuată de oboseală. Dacă o persoană rămâne sub altitudinea de 3.600 de metri, atunci este puțin probabil să resimtă simptomele mai grave ale acestei boli, simptome care pot duce la greutate de deplasare, dispnee crescută (greutate în respirație), eliminarea unei spume roz prin tuse, confuzie și chiar pierderea cunoștinței, conform U.K. National Health Service (NHS).
Insuficiența oxigenului este principala cauză a răului de munte. Presiunea atmosferică scade la altitudini mari, ceea ce permite moleculelor de oxigen să se răspândească, conform Dr.-ului Eric Weiss, profesor în medicina de urgență la Școala de Medicină din cadrul Universității Stanford și fondator și fost director al organizației Stanford Wilderness Medicine Fellowship.
În tabăra de bază de pe Everest, de pe ghețarul Khumbu, aflată la altitudinea de 5.400 de metri, nivelul oxigenului din aer este la aproximativ 50% față de nivelul mării. Pe vârful Everest, la altitudinea de aproape 8.850 de metri, aerul conține o treime din oxigenul pe care-l conține la nivelul mării. „Această reducere accentuată a presiunii atmosferice și a nivelului de oxigen din aer are efecte grave asupra creierului și întregului organism”, potrivit lui Weiss.
Dacă cineva resimte simptomele ușoare ale bolii de altitudine în timpul unei escalade, trebuie să se oprească din urcare pentru un interval de timp de 24 — 48 de ore, până la dispariția simptomelor, conform NHS. Dacă simptomele nu dispar sau dacă se agravează în acest interval de timp, NHS îi sfătuiește pe alpiniști să coboare cel puțin 500 de metri. Cazurile grave de rău de munte reprezintă urgențe medicale și necesită coborârea imediată până la o altitudine tolerată mai ușor de organism și asistență medicală de urgență.
Boala de altitudine poate duce la formarea de edeme pulmonare sau cerebrale — acumulări de lichid în plămâni sau creier. Aceste acumulări se produc de multe ori simultan și reprezintă modul în care organismul încearcă să aducă mai mult oxigen către aceste două organe vitale, explică Weiss. Iar cum vasele de sânge și capilarele sunt poroase, această încercare de a suplimenta aportul de oxigen prin creșterea volumului de sânge dirijat spre plămâni și creier poate duce la apariția unor hemoragii sau la retenția de lichide. Acumularea de lichid la nivelul creierului poate duce la pierderea coordonării și probleme cognitive. Dacă un alpinist cu astfel de simptome continuă escaladarea poate intra în comă și poate muri. De cealaltă parte, acumularea de lichid în plămâni îngreunează respirația și duce la instalarea rapidă a unei stări de oboseală accentuată. În cazurile grave poate duce la moarte printr-un proces similar înecării în apă.
Un studiu publicat în 2008 în British Medical Journal (BMJ) a analizat decesele produse pe Everest în perioada 1921 — 2006 și a ajuns la concluzia că „oboseala profundă și întârzierile legate de atingerea vârfului sunt primele ‘simptome’ care anunță moartea”.
Dr. Weiss are o părere similară cercetătorilor care au realizat acest studiu: „Atunci când oamenii escaladează Everestul (…) recomandarea este că trebuie să ajungi pe vârf într-un anumit interval de timp pentru a putea să te și întorci cât mai ai încă oxigen în butelii și cât mai este încă lumină. De prea multe ori s-a întâmplat ca alpiniști, de altfel experimentați, să moară după ce au refuzat să se întoarcă în tabără, deși erau în întârziere, pentru că din locul în care se aflau puteau vedea vârful, li se părea că mai au puțin și doreau cu orice preț să continue”, a mai adăugat el.
În total, conform studiului publicat de BMJ, rata mortalității pentru cei care escaladează Everestul este de 1,3%, cu precizarea că aceasta este mai ridicată pentru alpiniști (1,6%), față de șerpași (1,1%). Principala cauză a mortalității în rândul alpiniștilor este căderea în gol, în timp ce în cazul șerpașilor principalele cauze ale mortalității sunt legate de „pericolele de obiectiv” categorie din care fac parte avalanșele, căderile de gheață și/sau pietre, crevasele și aceste riscuri cresc proporțional cu timpul pe care aceștia trebuie să-l petreacă pe munte pentru a duce la îndeplinire sarcinile pe care le primesc.
Medicina nu știe exact de ce boala de altitudine îi afectează grav pe unii oameni în timp ce alții pot prezenta doar simptomele ușoare. Conform NIH, viteza de ascensiune și efortul fizic depus sunt niște variabile importante care pot determina apariția așa-numitului rău de munte. Din acest motiv, perioadele de aclimatizare sunt vitale pentru cei care încearcă să cucerească Everestul și doresc să reducă riscurile asociate unei astfel de expediții.
Viața la altitudini mari, așa cum sunt înălțimile la care se nasc și trăiesc șerpașii nepalezi, poate oferi anumitor oameni o avantaje important în cucerirea Everestului, conform unui studiu publicat anul trecut în revista F1000Research. Studiul realizat pe șerpași și pe oameni obișnuiți, a fost realizat la diferite altitudini, printre care și la altitudinea Taberei de Bază de Sud, din Nepal (5.364 metri). S-a ajuns la concluzia că șerpașii ar fi protejați în fața răului de munte de diferite procese fiziologice, printre care și modul în care le funcționează mitocondriile (motoarele care asigură energie celulelor) și modul în care se face microcirculația sângelui. Mitocondriile preiau oxigenul din sânge și îl transformă în energie. Conform studiului menționat, mitocondriile șerpașilor ar fi mai eficiente decât cele ale oamenilor obișnuiți, aceștia fiind astfel mai bine pregătiți pentru condițiile de la mari altitudini decât ceilalți oameni.
Transportarea cât mai repede la o altitudine mai mică reprezintă cea mai bună soluție pentru persoanele afectate de răul de munte. „Prevenirea este extraordinar de importantă pentru că odată ce aceste schimbări se instalează la altitudini ridicate este foarte greu să transporți pe cineva înapoi, la o altitudine mai scăzută”, a mai susținut Dr. Weiss. Coborârea pe munte este de multe ori mai solicitantă decât escalada, necesitând un nivel mai ridicat de coordonare și calități tehnice specifice. Alți factori, cum ar fi oboseala, deshidratarea și lipsa oxigenului pot spori foarte mult dificultatea coborârii de pe un munte cum este Everestul. În cazurile grave, oamenii care prezintă simptomele bolii de altitudine pot ajunge să întâmpine mari greutăți de a merge sau chiar își pierd cunoștința, conform lui Weiss.
Există medicație care ajută la prevenirea și parțial la tratarea acumulărilor de fluid în creier, dar nu este eficientă și în ceea ce privește tratarea acumulărilor de fluid din plămâni, a mai subliniat Weiss, adăugând că suplimentele de oxigen pot fi de ajutor dar nu sunt mereu disponibile.
Dr. Weiss împreună cu colegul său, Dr. Ken Zafren de la Universitatea Stanford, au fost primii care au testat pe teren, în Nepal în 1989, un potențial tratament pentru formele severe ale bolii de altitudine — sacul Gamow. Acest săculeț gonflabil, care arată ca un sac de dormit închis, poate crea un mediu presurizat pentru persoana care-l folosește. Sacul se umflă cu o pompă de picior, ajungând la o presiune mai ridicată în interior decât presiunea atmosferică înconjurătoare. Dacă sacul Gomow este folosit chiar pe vârful Everest, la altitudinea de 8.848 de metri, persoana din interiorul său se va simți ca la o altitudine cu 2.800 de metri mai mică, conform unui manual de utilizare oferit de Asociația Ghizilor Montani din America. Principala problemă a acestui dispozitiv este că este destul de greu — 6 kilograme — pentru a fi cărat pe o ascensiune cum este cea a Everestului și în plus necesită și un efort mare pentru a fi umflat la astfel de altitudini. Sacul Gamow este mereu disponibil la Tabăra de Bază, însă persoana care se simte rău trebuie coborâtă până la bază.
În acest an aproximativ 400 de alpiniști au cucerit vârful Everest. Conform National Geographic, printre aceștia se numără Melissa Arnot — care a cucerit acest vârf a 6-a oară și a devenit și prima femeie din SUA, care a reușit acest lucru fără oxigen suplimentar — sergentul Charlie Linville, primul militar cu picior amputat care a ajuns pe vârf și Lakhpa Sherpa—o nepaleză care a pășit pe vârful Everest pentru a 7-a oară, depășind recordul de escalade pentru o femeie deținut tot de ea.