Cercetătorii au determinat componența internă a unei stele moarte, prin schimbările infime ale luminozității ale corpului ceresc. Prin această metodă, savanții au observat că pitica albă are mai mult oxigen în miez decât se așteptau.
Descoperirea poate spune lucruri esenţiale cu privire la modul în care stelele trăiesc şi mor şi poate avea de asemenea implicaţii în măsurarea expansiunii Universului, scrie Science News.
Pe măsură ce o stea îmbătrânește, pierde gaz în spațiu până când tot ce rămâne este miezul dens de carbon și oxigen. Acest miez, împreună cu un strat subțire de heliu rămas, se numește o pitică albă.
Totuși, proporția elementelor a rămas necunoscută. „Din teorie, avem o idee aproximativă a felului în care trebuia să fie, dar nu am avut o cale de a măsura cu precizie”, a precizat astrofizicianul Noemi Giammichele de la Institutul de Cercetare în Astrofizică și Planetologie din Toulouse, Franța și membră a echipei de cercetare.
Din fericire, unele pitice albe pot avea structura internă descrisă cu ajutorul suprafeței. aceste stele își schimbă luminozitatea ca răspuns la vibrațiile interne. Astrofizicienii pot spune ceva despre structura internă a corpului în urma vibrațiilor, la fel cum geologii pot afla câte ceva cu privire la interiorul Pământului prin măsurarea undelor seismice din timpul unui cutremur.
Giammichele şi colegii săi au folosit datele culese de telescopul spaţial Kepler al NASA, care a monitorizat schimbările în luminozitate a stelelor, cu scopul principal de a găsi exoplanete. Dar a monitorizat şi pitica albă KIC 08626021, localizată la 1.375 ani lumină timp de 23 de luni.
Apoi, echipa a derulat o simulare computerizată pentru a vedea cum schimbările în vibraţie sunt asociate cu componenţa miezului. Rezultatul a fost surprinzător. Miezul este alcătuit din oxigen în proporţie de 86%, cu 15% mai mult decât estimările specialiştilor. Această diferenţă sugerează că ceva cu privire la procesele care convertesc heliul în carbon şi oxigen sau amestecă elementele în miezul stelei în timpul fazei active, duce la creşterea nivelului de oxigen.
„Alte patru pitice albe arată aceeaşi tendinţă”, a precizat Gilles Fontaine, co-autorul acestui studiu de la Universitatea Montreal.
Piticele albe sunt de asemenea precursoarele supernovelor de tipul 1a. Despre aceste explozii stelare se credea că au aceeaşi intensitate, iar variaţia luminii mai slabe sau mai puternice se datora numai variaţiei distanţei de la Terra. Măsurarea distanţelor acestor a dus la descoperirea că Universul este în expansiune într-un ritm accelerat, explicată de fizicieni prin invocarea unei substanţe misterioase numită materie întunecată.
Dacă totuşi compoziţia este diferită în funcţie de pitică albă, acest lucru ar explica şi diferenţa de luminozitate în cazul supernovelor.