2015: Anul în care s-a născut, deşi aproape nebăgat în seamă, statul naţional al kurzilor

by Genko Genko
Distribuiti mai departe...

La 12 martie anul acesta, Deutsche Welle publica un text mărişor în care prezenta, foarte amănunţit, felul în care trupele numite Peshmerga, ale kurzilor din Irak, sunt instruite cu mare eficienţă şi minuţiozitate în Germania, în marea bază de la Hammelsburg, în Bavaria.

Luptătorii kurzi urmau, practic, patru cursuri diferite, dar şi complementare: unul în care învăţau să folosească rachete antitanc moderne, de tip Milan, care costă cam 8.000 de euro bucata; un al doilea în care se perfecţionează în acordarea de ajutor medical de urgenţă, pe câmpul de luptă; un al treilea destinat întreţinerii şi reparării vehiculelor şi armamentului; şi, în sfârşit, un al patrulea în care îşi perfecţionează capacitatea de a identifica şi dezamorsa dispozitive explozive de diverse tipuri, de la minele antitanc sau antipersonal şi până la bombele improvizate pe care Statul Islamic (ISIL) le produce şi le foloseşte în număr mare.

Textul preciza şi un alt lucru foarte important: kurzii selectaţi pentru a participa la acest program de instruire intensivă „trebuie să fie capabili să transmită şi altora cunoştinţele nou dobândite, astfel încât noii recruţi să poată înţelege cu uşurinţă ceea ce li se spune”.

Colonelul german care conducea programul de antrenament şi perfecţionare pentru kurzi sublinia, în termeni lipsiţi de orice ezitare, că ei dovedesc „un puternic simt al apartenenţei la o comunitate şi un spirit de solidaritate cu totul special”.

Transfer de arme occidentale către kurzii din Irak

Încă din toamna lui 2014, fotografii, ştiri şi articole de presă îi prezentau, tot mai des, pe kurzi ca având la dispoziţie cantităţi deloc neglijabile de armament occidental foarte modern şi foarte performant.

În vara lui 2015, de exemplu, presa germană afirma că luptătorii kurzi din Irak primiseră deja cam 1.800 de tone de armament şi echipament, şi această cantitate notabilă doar din partea Berlinului. În iunie 2015, Bayan Sami Abdul Rahman, principalul reprezentant al kurzilor în SUA, afirma – scrie Huffington Post – că „situaţia se îmbunătăţeşte, pentru că SUA şi alte state din coaliţia anti-ISIL – în mod special Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie – ne-au furnizat armament şi programe de instruire”.

La începutul lui octombrie 2015, surse deschise credibile anunţau că şi Rusia trimite armament kurzilor din Irak. Toate aceste ştiri descriu o recunoaştere de facto, de către marile puteri occidentale, dar şi de către Rusia, a faptului că trupele kurde sunt parteneri realmente de nădejde în lupta contra ISIL.

Succese militare extrem de importante

În 2014, atunci când ISIL cucerea cam jumătate din Irak fără nicio osteneală, kurzii îi opreau pe cei din Statul Islamic, printr-un efort defensiv extraordinar, la doar 20 de kilometri de Irbil, care e capitala Kurdistanului irakian.

Încă de la începutul lui 2015, presa internaţională relata că luptătorii kurzi – şi în special cei din Irak – sunt în stare să obţină succese notabile împotriva trupelor Statului Islamic, în operaţiuni ofensive de toate tipurile, mari şi mici.

Tot Deutsche Welle vorbea, la 31 ianuarie, despre faptul că unităţile kurde i-au înfrânt pe cei din ISIL lângă Kirkuk, scoţând din luptă cel puţin 40 de oponenţi şi capturând, din mişcare, un câmp petrolier important. Tot kurzii din Irak sunt cei care, sărind în ajutorul celor din Siria, i-au înfrânt pe cei din ISIL la Kobani, după o bătălie ce a durat, cu intermitenţe şi rezultate schimbătoare, mai multe luni.

Dacă facem un bilanţ contabil realmente onest, nici armata irakiană (deşi superb echipată şi înarmată de americani) şi nici sirienii (fie ei din trupele guvernamentale loiale preşedintelui Assad, fie din forţele de opoziţie) nu s-au vădit a fi capabile să obţină prea multe victorii în lupta contra ISIL.

Dar kurzii au reuşit asta, chiar şi înainte de a începe să primească ajutor consistent din Occident. Prima lor ofensivă majoră, încununată de succes, contra ISIL avea loc, spun surse deschise, spre sfârşitul lunii noiembrie 2014, în provinciile Kirkuk şi Diyala din Irak.

E clar că, într-un peisaj politic şi militar regional în care voinţa şi capacitatea de a rezista în faţa ISIL nu prea există, kurzii se comportă cu totul altfel. La Mosul, în 2014, un întreg corp de armată irakian – cam 30.000 de oameni – a fugit mâncând pământul din faţa ISIL. Astfel de episoade lamentabile nu există, practic, în istoria unităţilor Peshmerga, care luptă constant cu bravură şi cu eficienţă.

Ce urmează, inevitabil, deşi nu chiar mâine dimineaţă

La sfârşitul Primului Război Mondial, marile puteri occidentale au uitat, pur şi simplu, că-n Orientul Mijlociu există şi kurzii. Prin urmare, această comunitate naţională a rămas, aberant, dar adevărat, fără stat.

Acum, naţiunea kurdă – una de câteva zeci de milioane de oameni – e împărţită în cel puţin patru mari segmente: kurzii din Siria; cei din Turcia; cei din Irak; şi, în sfârşit, cei din Iran. Alte milioane de kurzi formează o diasporă de mari dimensiuni, bine implantată în multe ţări din Europa şi chiar dincolo de Ocean.

De multă vreme, Kurdistanul irakian e, în realitate, o regiune cu o autonomie extrem de extinsă. Acum acest segment al naţiunii kurde se dovedeşte a fi, practic, şi singurul actor politic şi militar regional care, în lupte foarte grele, e în stare să-i înfrângă pe cei din ISIL.

Aceste victorii măresc constant vizibilitatea comunităţii kurde pe plan internaţional şi, concomitent, consolidează masiv legitimitatea cererilor kurzilor în plan politic. Mai devreme sau mai târziu, Occidentul va trebui să repare – fiindcă nu va avea încotro – eroarea gravă comisă după Primul Război Mondial.

Cu destulă probabilitate, un stat kurd va putea fi croit cu relativă uşurinţă din teritoriile locuite, de multă vreme, de kurzii din Siria şi Irak (ambele ţări sunt acum, să nu uităm, state aproape eşuate). E dificil de presupus că acest Kurdistan va avea, în viitorul previzibil, forţă politică de a smulge şi teritoriile locuite de kurzii din Turcia şi Iran (ţări mari, puternice şi cu instituţii care chiar funcţionează, chiar dacă într-o logică diferită de cea a democraţiilor occidentale).

Dar, practic fără nici o îndoială, de aici în câţiva ani, Kurdistanul chiar va exista ca entitate statală. Până la recunoaşterea lui de jure va mai trece, desigur, ceva vreme. Dar e clar: naţiunea kurdă, ne place sau nu, şi-a cucerit, mai ales în 2015, inclusiv prin contraofensive repetate, desfăşurate cu succes împotriva Statului Islamic, dreptul de a avea propriul său stat.

E un drept inalienabil şi incontestabil pe care naţiunea kurdă l-a plătit cu sânge mult prea mult, aşa încât Occidentul, oricât ar dori asta, nu poate uita, din nou, că şi kurzii-s oameni; şi că au, şi ei, dreptul la o ţară a lor. La urma urmei, asta-i logica istoriei: nici pe noi, românii, marile puteri occidentale nu ne-au putut uita – tot fiindcă n-au avut încotro – după marile bătălii pe care le-am purtat în 1917, ca şi în 1919.

Aşa că, dacă e să depăşim orizontul consecinţelor imediate, pot pune pariu, oricând, că unul din marile elemente perene ale bilanţului geostrategic al anului 2015 este – reiau, fie că ne place asta sau nu – naşterea de facto a unui stat naţional al kurzilor.

Florin Diaconu, doctor în ştiinţe politice, este conferenţiar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti (FSPUB), precum şi director & senior contributor al Centrului Hans J. Morgenthau.


Distribuiti mai departe...

CITIȚI ȘI...